La începutul lunii ianuarie 1471, turcii erau în Țara Românească, chemați de Radu cel Frumos. Urmau ca alături de oastea muntenească să atace Moldova. Domnul muntean era foc și pară împotriva lui Ștefan. În luna februarie 1470, oastea Moldovei a făcut praf Brăila; tîrgul, dar și portul, dînd o lovitură foarte grea pentru comerțul Țării Românești. „Cronica breviter scripta” consemna: „În luna februarie 6978 (1470), în ziua de 27 a pornit Ștefan Vodă asupra Brăilei și arse cu desăvîrșire tîrgul”.
Iscoadele, însă, îl previn pe Ștefan. Imediat își stabilește tabăra în Vaslui „pentru a fi mai aproape de granița cu Țara Românească”. Rîndui steagurile, verifică armamentul, punctele de aprovizionare.
Totul era gata de luptă. Se aștepta doar semnalul de pornire. Deodată, ștafeta sosi cu calul în spume. Ceru să fie primită imediat de domn. Într-una din tainițele Curții, ferit de urechile boierilor, el îi aduse o veste îngrozitoare: un grup de boieri „hitleni”, la îndemnul lui Radu cel Frumos organizaseră un complot, urmînd ca însăși viața lui Ștefan să-i fie curmată. Ștefan nu se îndoi de spusele oșteanului. Observase și el de la o vreme că unii boieri „au început să aibă o altă comportare”. Nu stătu mult pe gînduri. Află imediat și numele celor ce urziseră împotriva lui. Porunci să fie tăiat mai întîi capul vornicului Isaia. Acesta avea gînduri ascunse împotriva lui Ștefan încă din 1467. Apoi se rostogoliră în coșul de nuiele al gîdelui capetele paharnicului Negrilă și stolnicului Alexa. Roman Gârbovăț, un alt boier complotist, reuși să fugă în ultima clipă și să-și salveze capul, în Țara Românească. Acum, după ce înăbuși complotul, el putea în siguranță să-și concentreze toate forțele apre pericolul care venea din Țara Românească. De cum vremea a început să se încălzească, la începutul lunii martie Radu cel Frumos, înfumurat și sigur de victorie, avînd ca sprijin pe turci, făcu greșeala de a intra în Moldova. Domnul Moldovei nu slăbise din ochi armata munteano-turcă de cînd trecuse granița țării. Iscoadele moldovene o urmăreau pas cu pas. Mai rămînea ca vicleanul Ștefan să găsească locul cel mai bun pentru a-i nimici. Pe 7 martie „într-o joi”, Radu cel Fumos înainta în fruntea armatei „pe un cîmp de lîngă tîrgul numit Soci, un tîrgușor din județul Rîmnicu Sărat”. Totul părea liniștit, iar armata moldovenilor nimeni n-o zărise. Domnul muntean se pare că n-avea nici o grijă de vreun atac pentru că „era în cîmp”. Mărșăluind lejer, ostașii munteni și turci se pomeniră dintr-o dată prinși ca într-un clește de oastea moldoveană. A fost un adevărat prăpăd.
Iată ce s-a scris în „Letopisețul anonim”: „Și a ucis dintre dînșii mulțime mare. Și toate steagurile lui au fost luate și schiptrul cel mare al lui Radu voievod a fost luat. Și mulți viteji au fost prinși atunci, care au și fost tăiați. A lăsat vii numai doi boieri mari, Mircea Comis și Stan Logofăt”.
Aceasta este, pe scurt, povestea luptei de la Soci și ea s-ar fi terminat aici dacă ea n-ar fi fost revendicată și de băcăuani. Mai mulți iubitori ai istoriei, de-a lungul timpului au susținut ideea că această bătălie s-a desfășurat la Soci (azi comuna Pîncești), aducînd în acest sens argumente istorice și toponimice, dar și militare. Desigur că acest loc ar fi însemnat pentru Bacău un nou motiv de mîndrie. Dar lucrurile nu stau tocmai așa. Localitatea Soci se află pe pîrîul Soci, la poalele dealului Hâmeiul, apare atestat documentar incredibil de tîrziu, la 7 mai 1800, în timp ce fosta biserică de lemn (arsă pînă în temelie nu demult), datează din 1785. Iată ce glăsuiau slovele dăltuite în lemn din pisanie: „Sau ziditu acest b-s-rică în zilele prealum-natului d”n Ion Alecsandru Voevod let 7293 (1785) aprele in ziua întîiu ti Costea dan”-tulet meșter Enache”. Priceputul meșter Enache va face și biserica din Nănești. În pisania sculptată cu 5 ani mai tîrziu el menționează două mari necazuri ce se abătuseră asupra moldovenilor: „veniria Moscalilor în Moldova și au ernat nemții în Iași”. În schimb, în documentul din 7 mai 1800 boierul Constantin Polizu, negru de supărare pe proprii țărani „zurbăluiți”, cere de urgență pentru munci „biv vel jitmicerului Tănase Gosar” două sălașe de țigani.
Populația satului Soci crește lent la începutul secolului XX, avînd cam 100 de gospodării.
Așadar, două localități diferite, cu același nume, Soci, dar cu istorii la fel de frumoase. (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns