* Insula Șerpilor – pămînt al românilor
Mai multe evenimente petrecute la începutul acestui an pe Insula Șerpilor, ca și în imediata ei vecinătate, precum și comentariile purtate pe marginea Tratatului bilateral România – Ucraina nu doar în cercurile diplomatice, ci și de către oamenii simpli, fac din aceasta un „subiect fierbinte”. Pentru înțelegerea situației și evitarea părerilor lipsite de orice fundament istorico-științific, așa după cum riscăm să cădem într-o astfel de greșeală din cauza insuficienței informațiilor pe care le deținem fiecare dintre noi, am apelat la argumentația documentară, așa cum vă este prezentată în cele ce urmează:
Congresul de la Paris, ale cărui lucrări au fost încheiate la 18/30 martie 1856, în cele XXXIV de articole n-a prevăzut nimic în legătură cu acest teritoriu. Intrunirea diplomatică europeană a prevăzut, prin articolul XI: „Marea Neagră este declarată neutră”, iar prin cel de-al XX-lea articol a fost hotărîtă „rectificarea frontierei” dintre Rusia și Imperiul Otoman, în Basarabia, „…pentru o mai bună asigurare a libertății navigației pe Dunăre”. Articolul al XXI-lea cuprindea precizarea: „Teritoriul cedat de către Rusia va fi anexat la Principatele Moldovei”.
Deși prin această hotărîre nu se restituia românilor decît o foarte mică parte din raptul săvîrșit în 1812 prin forța tiranică a țarului Rusiei, Congresul de la Paris a constituit un fapt real care a stingherit pentru o perioadă scurtă de timp mareea slavilor răsăriteni de a înghiți și slaviza întregul neam al românilor.
La 27 aprilie 1856 a avut loc, tot la Paris, schimbarea documentelor ratificate de către cele 7 puteri. După îndeplinirea cerinței respective, s-a trecut la „executarea deplină și en integritate a prevederilor stabilite în 30 martie 1856. Fiecare putere semnatară și-a numit plenipotențiarii pentru ca hotărîrile să fie aplicate cît mai repede și în modul cel mai corect.
„Traseul frontierei dintre Rusa și Turcia, în Basarabia, a fost stabilit conform hărții topografice întocmite de către comisarii împuterniciți, la Chișinău, în data de 30 martie 1857”. Reprezentanții puterilor contractante au convenit ca insulele cuprinse între brațele fluviului Dunărea să fie trecute sub autoritatea Inaltei Porți, conform protocolului din 6 ianuarie 1857, și nu Principatului Moldovei, conform art. XXI, adoptat la Paris. Insula Șerpilor, asupra căreia Tratatul de la Paris păstrase cea mai deplină tăcere, ca una care era dependentă de Delta Dunării, urma să aibă o soartă similară, în conformitate cu tratatele anterioare dintre cele două forțe agresive asupra teritoriului românesc. Pentru sultanii otomani și țarii Rusiei nu exista altă noțiune de dreptate decît forța. Cum violența nu este egală cu justiția, drepturile neamurilor, pentru care țarul Rusiei și sultanul otomanilor nu aveau nici cel mai mic respect, deoarece erau conducătorii a două mari puteri, asemenea hotărîre nu putea fi acceptată de către cei ce stabiliseră să dea Principatelor Dunărene o nouă organizare politico-administrativă. Sublima Poartă își asumase răspunderea întreținerii farului de pe Insula Șerpilor, care să asigure navigația corespunzătoare a vaselor ce traversau Marea Neagră între vărsarea Dunării și Odesa. Acestea au fost punctele de vedere exprimate de plenipotențiarii celor 7 puteri, la Paris, în 9 iunie 1857, deși ele nu respectau hotărîrile înscrise în tratatul de pace încheiat în anul precedent. Respectul pentru drepturile istorice ale românilor nu constituia o problemă pentru asemenea diplomați.
Intruniți la Galați, comisarii obligați să stabilească frontiera ruso-otomană și predarea teritoriului din sudul Basarabiei către autoritățile Principatului Moldovei au observat că se realizase delimitarea unei suprafețe de uscat, dar aceasta nu cuprindea și o insulă situată în largul mării. Acum s-a constatat că nu se făcuse nici o precizare expresă asupra Insulei Șerpilor, pe care Rusia o ocupase cu forța înainte de izbucnirea războiului. Comisarii au evocat principiul de drept în conformitate cu care transferul unui teritoriu dintr-o posesiune în alta, indiferent de locul unde se află acesta, mărimea și importanța acestuia, nu se poate realiza decît printr-o stipulație exprimată în modul cel mai clar prin tratatul de pace. „Tăcerea nu legitimează abandonul dintr-o parte și nici achiziția de către cealaltă”. Regula a fost clară și trebuia să fie respectată. Delegația rusă, revenită de la tratatul de pace, a împuternicit autoritățile sale să aprindă și să întrețină farul de pe insulă, deși un detașament militar otoman se instalase aici de la mijlocul lunii iunie. Faptele se petrecuseră înainte ca delegații puterilor contractante să fi terminat acțiunea de punere în execuție a articolelor 20 și 21 din tratatul încheiat de cele 7 puteri, fiecăreia revenindu-i obligația și responsabilitatea aplicării corecte a tuturor prevederilor.
Otomanii și rușii dovedeau preocupări în privința Inulei Șerpilor. Incidentul și noile controverse, la care se adăugau și strădaniile rusești de a inventa încă un oraș cu numele Bolgrad pentru a-și asigura controlul pe brațul Chilia, i-au obligat pe reprezentanții puterilor să se gîndească la o altă conferință la Paris, în luna iulie. O instrucțiune elaborată în data de 4 august a propus cabinetului Franței o reuniune imediată a conferinței „…pentru a decide cui trebuie să revină stăpînirea Insulei Șerpilor?”.
Pus în fața situației, Cabinetul Imperial al Rusiei a ținut să precizeze că „…insula fără valoare politică și militară pentru imperiul respectiv nu prezintă alt interes decît pe acela care rezultă din întreținerea farului” atît de necesar navigației pe Marea Neagră. Din acest motiv a considerat diplomația rusă că chestiunea n-a căpătat „forță de lucru judecat de către actele Congresului”.
In acest moment Londra și Viena simțeau și ele nevoia unei deliberări comune asupra posesiunii Insulei Șerpilor. Această necesitate se impunea și datorită greutăților făcute de reprezentanții Rusiei în privința fixării hotarului în Basarabia. Incercările diplomației ruse de a crea impresia unei indiferențe, dar și dificultăți reprezentanților celorlalte puteri, atitudinea fermă a acestora de a nu se lăsa înșelați în privința graniței de pe Prut, a celei de la Bolgrad, în chestiunea Insulei Șerpilor, au creat o situație dificilă pentru Curtea Imperială Rusă. Țarul Alexandru al II-lea, pus în fața situației nedorite, a avut inspirația să facă apel la conștiința membrilor cabinetelor semnatare ale Tratatului de la Paris. Acesta a trimis o misiune extraordinară la împăratul francezilor, Napoleon al III-lea. In urma acestui fapt, ministrul de externe al Franței, la 19 septembrie 1857, a primit nota oficială pentru a convoca o conferință a tuturor puterilor contractante. Contele Walewski a solicitat reprezentantului Rusiei să ceară aprobarea imperială pentru a accepta hotărîrile aprobate de majoritatera participanților cu privire la problemele aflate în litigiu. Condițiile l-au determinat pe țarul Rusiei să transmită pe cale telegrafică comunicarea afirmativă în aceste probleme.
Sentimentul de încredere manifestat de țar și diplomația rusă a avut efecte pozitive și asupra celorlalte cabinete, deși Franța, Anglia, Sardinia și imperiul sultanilor otomani se aflau într-o mare luptă contra Rusiei. In fapt, acesta a fost motivul pentru care Rusia a revenit la loialitatea și respectul datorat hotărîrii adoptate. Poarta s-a simțit obligată să declare că insulele din Delta Dunării au fost trecute sub stăpînirea sa și nu a Moldovei, ca și Insula Șerpilor. Reprezentanții Porții au făcut cunoscut că asemenea probleme nu vor întîlni nici un fel de opoziție la viitoarea conferință a reprezentanților puterilor garante. Curtea de la Petersburg nu s-a lăsat așteptată și a comunicat un punct de vedere identic. Țarul a mers mai departe decît sultanul și a declarat că deși lucrările de delimitare a frontierei nu erau terminate, a dat dispoziție comisarilor ca teritoriile care revin Moldovei să fie predate autorităților moldovenești „fără întîrziere și chiar fără să mai aștepte semnătura convenției finale”.
Astfel, delegații au fost nevoiți să cadă de acord prin convențiile preliminare celei de la 18/30 august 1858. In acest fel pămîntul sfînt românesc din sudul Moldovei, Delta Dunării și insula Șerpilor, a revenit la patria-mumă printr-o acțiune diplomatică inițiată de Napoleon al III-lea și pusă în aplicare de contele Walewski și de reprezentanții diplomatici ai celorlalte puteri europene, în august 1858.
În condițiile de astăzi diplomații români, primul-ministru și președintele României nu au folosit nici o cale, nici un mijloc pentru realizarea reîntregirii neamului. Din acest motiv sîntem singura națiune europeană care trăim în două state separate și avem teritorii importante cotropite și stăpînite de Ucraina. Românii așteaptă un răspuns corect și la această neîmplinire. Prin încheierea Tratatului bilateral româno-ucrainean constatăm cu stupoare că ne aflăm în fața primei hotărîri internaționale din istoria universală prin care se atribuie o parte importantă a teritoriului național către un alt stat, în cazul de față Moldova. Nu se justifică cu nimic acest act asbsolut arbitrar, chiar dacă el este acoperit de tratate cu putere de lege. (prof. dr. Dumitru ZAHARIA)
Lasă un răspuns