FĂRĂ PREJUDECĂȚI Nu dați vina pe sufleur!

Mihai BUZNEA

De cîtva timp încoace suflă vînt de schimbare printre rîndurile partidului de guvernămînt. Se face curățenie generală. Ori se mimează, dar tot e ceva! Cam rar, e drept, o dată la patru ani, dar se face! Dintr-o dată se văd nu doar paiul din ochii opozanților, ci și bîrnele din proprii ochi. Uscăturile din ograda psd-istă sînt îndepărtate, puse pe foc spre a se purifica de toate fără-de-legile la care i-au împins puterea discreționară, infatuarea, abuzul, lăcomia, minciuna, dorința de parvenire cu orice preț. In disprețul legii și al oamenilor. Brusc și dintr-o dată fiii neascultători au ieșit la lumină în toată hidoșenia lor. Plătesc pentru faptele lor, dar mai ales pentru ale altora, care au rămas în spatele cortinei. Purificarea cere sacrificii! Gorjanul Mischie și ilfoveanul Bebe Ivanovici sînt sacrificați pe altarul intereselor de partid. Ca și alții, de calibre mai mici, cu tam-tamul de rigoare. Nu-i rău! Păcat, e însă, că măturoiul nu a ajuns peste tot, fiindcă ar fi avut treabă, nu glumă! De, interesul bată-l vina! Imaginea a avut de suferit, trebuie refăcută cu ajutorul chirurgiei plastice și reparatorii, pudrată, fardată și readusă la lumină pe post de fată mare în căutare de pețitori. Doar se apropie alegerile, iar doritorii de trufandale se înghesuie la prospătură precum mireasa la pat.

Urmărind secvență cu secvență acest spectacol de circ destul de prost regizat și cu o recuzită scoasă de la naftalină simt cum mă încearcă așa, niște îndoieli în legătură cu mesajul politic pe care și-a propus să ni-l inducă. Fiindcă întreaga murdărie cu lustru pe care o suportăm de prin ’90 încoace, dar mai ales de la scrutinul precedent, nu cred că poate fi spălată doar cu niște îmbăieri grăbite în apă rece cu săpun făcut în casă. Jegul nu se duce. Rămîne, precum bubele dulci tratate cu descîntece. Pentru a se ajunge la piele alb-rozalie e nevoie de leșie și sodă caustică, nicicum de odorante care înșeală nasul și menține putoarea. Atîta vreme cît marii rechini își văd nestingheriți de satisfacerea intereselor de a-și burduși buzunarele largi și fără fund pe seama noastră, a masei de manevră, fără ca cineva să-i întrebe de sănătate, nu pot să mai cred în nimic. La noi, paradoxurile de tot felul fac casă bună cu corupția. Cine fură mai mult acela este cel mai bun. De ce? Fiindcă umple pușculița de partid. Devalizările, ingineriile financiare, raportările frauduloase, circuitele infracționale sînt la ordinea zilei. Pagubele aduse bugetului național se convertesc în profituri uriașe pentru promotorii practicilor respective. Toate aceste mișculații de proporții astronomice pot conduce la ideia că s-ar fi descoperit, în sfîrșit, formula magică a alchimiei, prin care dezastrul se metamorfozează în cocoșei de aur. Megaafacerile de tipul Rafo Onești și Rafinăria Dărmănești, Petrom sau Tutunul Românesc demonstrează această supoziție. In fața lor se află nume celebre, dar nu se cunosc actorii din culise. Doar se presupun. Cei care iau, de fapt, poturile grase. Dar sufleurul, nu-i așa, nu va cădea niciodată vinovat de ratarea spectacolului. Pentru el nu sînt nici aplauzele, dar nici huiduielile. El va încasa, în schimb, dividendele.

De asta, dar și din multe alte motive nu pot să cred că operațiunile de deratizare cosmetică și de igienizare anunțate de partidul de guvernămînt vor avea alt efect decît furtuna dintr-un pahar cu apă. Sau, vorba unei celebre replici dintr-o piesă a lui Shakespeare: „Mult zgomot pentru nimic!” Pînă nu se va proceda și la noi precum la prietenii chinezi, cu cîteva execuții colective în piața publică, așa, măcar de sperietoare, voi rămîne Toma Necredinciosul. Că în vorbe, fie ele dulci sau belicoase, nu mai crede nimeni.