Ovidiu PAULIUC
Ca tot românul, mă pricep și eu la fotbal. Am fost chiar pasionat din cale afară, iar pasiunea mi se trage de la echipa orașului, Sport Club, cum se numea atunci. Aveam zece ani și stăteam cu nasul lipit de gardul de plasă de la terenuri și nu pierdeam nici măcar un antrenament de-al lor. Îi admiram pe Vamanu, Șoiman, Cărpuci, Solomon, Ursache, sufeream și mă bucuram alături de ei, le țineam evidența rezultatelor și făceam calcule minuțioase. Pe vremea aceea nu erau nici pe departe condițiile de acum. Stadionul era cam părăginit, avea tribunele la jumătate din capacitatea actuală, vestiarele erau jalnice, echipamentul de cîrpă, iar retribuțiile jucătorilor nu stîrneau invidie. Chiar și așa, au existat în vremurile acelea și cîteva performanțe, chit că Arsenal Londra ne-a bătut de ne-a zvîntat, dar a făcut-o abia în turul IV al Cupei Orașelor Tîrguri.
Îmi aduc aminte cu plăcere de vremurile acelea cînd sportul însemna spectacol, suflet, măiestrie, și mai puțin patimă și bani.
De cîțiva ani, echipa noatră băcăuană se zbate în mediocritate, a regrodatat de două ori în ultimii zece ani, iar o dată a fost scoasă din „B” cu bani. Mulți bani. Anul trecut, a scăpat de la retrogradare în împrejurări norocoase. Iar anul acesta nu dă semne că și-ar reveni. S-a instalat deja confortabil pe penultimul loc, lucru care deja sună cunoscut. Treaba nu merge. Publicul băcăuan, tot mai subțire de la campionat la campionat, a cam uitat ce înseamnă satisfacția de suporter. Doar cînd vin echipele bucureștene se mai adună ceva lume pe stadion, ca să vadă spectacol, dar nu neapărat pe care îl fac ai noștri. Chiar și sintagma „ai noștri” sună acum straniu. Au trecut pe la echipă antrenori mari: Halagian, Țiți Dumitriu, Mircea Rednic. Au trecut și cîțiva jucători de valoare, la fiecare început de campionat s-a dorit renașterea echipei, s-a spus că se vrea titlul, dar fără nici o finalitate. Și mă întreb, atunci, dacă schimbi jucătorii ca pe ciorapi, la fel ca și antrenorii, unde ar putea fi buba? Nu cumva la cei care stau neclintiți în jurul echipei, de ani de zile, sau chiar în echipă, unde cîțiva indivizi își fac veacul, pe bază de nepotisme și fițe? Că altfel nu îmi explic de ce fotbalul băcăuan, ținut prea mult pe perne de puf, pare condamnat iremediabil la mocirla clasamentului.
De fiecare dată cînd apare Mitică Dragomir la televizor, mă uit cu dezgust la el. Îl aud mai mereu spunînd că fotbalul intern duce lipsă acută de bani, că nu ne comparăm cu Europa. Aș fi preferat să ne comparăm cu Europa în alte privințe și mai apoi la dat cu șutul în minge. Și, oricum, fotbalul învîrte sume care par colosale pentru cei mai mulți dintre noi, inclusiv la Bacău. De la președinte de club și pînă la trepădușii din jurul echipei, care stau la ciupeală, toți afișează bunăstare. Cît despre jucători, la vîrste prea fragede au acumulat deja averi cît nu au reușit într-o viață întreagă majoritatea dintre noi, cei care așteptăm de la ei rezultate în teren. Primarul și-a demonstrat de multe ori pasiunea, uneori în mod exagerat, pentru fotbal, și a vrut să facă din echipă un blazon al orașului. Atît de mult și-a dorit asta, încît s-a format în jurul echipei un întreg păienjeniș în care au fost atrași majoritatea oamenilor importanți de afaceri din oraș și de la care se revarsă pe iarba stadionului miliarde de lei. Avem și nocturnă, avem și stadion, avem și galerie, dar nu avem echipă. Tot primarul spune, de cîte ori are ocazia, că „nici o plăcere în viață nu e prea scumpă”. Iată că FCM Bacău ține cu tot dinadinsul să îl contrazică. Echipa asta a devenit o plăcere cam scumpă, mai ales că la mijloc sînt și banii noștri, dar și trăirile noastre, ale fraierilor din tribune.
Lasă un răspuns