Peștii de apă stătătoare, cu excepția crapului, sînt mai puțin agresivi decît cei de rîu. Tocmai de aceea, nădirea trebuie să fie mai intensă. Pentru a putea observa mușcăturile cele mai fine, vom renunța la clopoței și vom folosi bambine, iar firul trebuie să fie întins, fără influența vîntului. Locul cel mai ferit de vînt se găsește în apă, deci cea mai mare parte a firului trebuie să fie sub apă. Dacă nu avem o altă metodă de nădire, folosim arcurile de nădit. De aceea, vom arunca cît mai aproape unele de altele pentru a nu împrăștia nada pe suprafețe mari. Pentru a arunca la aceeași distanță, folosim fixatorul de fir. Acest procedeu este eficient la crap și plătică, pentru că acestor specii le place foarte mult să-și caute hrana pe fund. Uneori, peștii pornesc spre mal cu momeala în gură, astfel că firul se va înmuia. Aluatul de nădire trebuie amestecat cu părți din substanța folosită (porumb, bucăți de pufuleți), iar dacă pescuim în crescătorie, amestecul trebuie să conțină și hrana ce se dă zi de zi peștilor (grîu, orz etc). La iazurile unde fundul este mîlos trebuie avut grijă ca arcul cu nadă să nu se scufunde în mîl. Dacă totuși acest lucru se întîmplă după aruncare, trebuie să recuperăm 2-3 metri de fir pentru a scoate năditorul din mîl. Cînd peștele nu mănîncă pe fund, pentru a ridica cîrligul între ape, putem folosi pufuleți sau polistiren. Oricum ar fi, recuperăm cîrlige ușoare în greutate. (Florin CRĂCIUN)
Lasă un răspuns