Luați de valurile agitate ale vieții cotidiene, cu necazurile ei de tot felul, uităm de trecut ori îl ignorăm cu bună știință. Negarea acestuia, a valorilor lui istorice, morale și sentimentale poate constitui o capcană din care, odată căzuți, să nu mai putem ieși. Cu consecințele de rigoare, imprevizibil de periculoase pentru destinele ce urmează. Iată, însă, că printre cei care, datorită vîrstei la care au ajuns, „și-au făcut datoria”, se află și oameni care reușesc să mențină trecutul în actualitate spre a-l transfera viitorului. Nu tot ce e vechi e și rău – ne atenționează, prin conținutul amplu al scrisorii trimisă redacției, unul dintre corespondenții noștri consecvenți și loiali ideii de adevăr și valoare. Actualitatea ideilor și sentimentelor exprimate de acesta trebuie să ne trezească la realitate înainte de a fi prea tîrziu. Este, în esență, mesajul scrisorii pe care ne-am propus să o publicăm în mai multe episoade:
Majoritatea covîrșitoare a persoanelor de vîrsta a treia provin de la sat. Știm cum a fost: a fost un război, la terminarea lui nu am fost considerați cobeligeranți, am ajuns în sfera de interes a rușilor, căci Stalin a spus că e a lui pînă acolo unde-i ajung tancurile, ori acestea-i ajunseseră pînă la Berlin, a trebuit să plătim despăgubiri de război timp de 20 de ani, dar mental poate mai plătim și acum, ocupantul a hotărît să facem pe valea Trotușului o platformă industrială cu proiectele, utilajele și asistența tehnică a lui, dar cu materiile prime și muncitorii noștri. Copiii de țărani au urmat școli profesionale și am devenit, în principal, operatori chimiști, electricieni, mecanici, automatiști, merceologi etc. S-a construit, treptat, așezarea trotușeană pînă la nivel de municipiu, am devenit orășeni, au venit și alții de prin cele colțuri ale țării și s-au stabilit pe aceste locuri dar, de fapt, sîntem țărani urbanizați la generația a doua și următoarele!
Prima parte a titlului ne amintește de romanul scriitoarei Hortensia Papadat-Bengescu, o mare cunoscătoare a sufletului omenesc, dar mai ales a celui femeiesc, putîndu-i-se alătura altele, precum Henriette Ivonne Stahl, Ileana Vulpescu, Elena Gronov-Marinescu etc. Dar, trebuie să ne sugereze și un mediu ce trebuie trăit și simțit cu profunzime, căci satul înseamnă rădăcinile noastre, depozitul adîncurilor sufletești, iar locuitorii lui – țăranul iubitor și muncitor de pămînt, crescător de animale și păsări – n-a vrut să fie niciodată compătimit, în schimb a vrut ca aleșii de către el să nu-și uite făgăduielile făcute.
Cu mai bine de 30 de ani în urmă savantul Grigore C. Moisil, la o apariție televizată ne spunea că la noi populația se compune din 45 la sută țărani și 55 la sută cei care recunosc că sînt țărani.
De la acumularea celor peste șase decenii de viață îmi sînt vii în amintiri primele lucruri din casa părintească, urmînd să înțeleg felul cum piesele portului popular, datinile și obiceiurile, adică tradițiile, alcătuiau literele unui alfabet cu care creșteam în modul cel mai armonios. Mai țin minte un patefon cu discuri de ebonită la turația 78 și multe cîntece care, astăzi, nu se mai cîntă, precum: „M-am născut într-un bordei/ Invelit cu paie,/ Doinitor mi-a fost un tei,/ Leagăn, o copaie.// Mama mă lua cu ea/ Cînd pleca la muncă/ Ori la grîu, la secerat,/ Ori la fîn, pe luncă…”.
Apreciatul cîntăreț din perioada interbelică pentru duioșia și vocea lui catifelată, Jean Moscopol, intuind adunarea norilor războiului peste Europa, a plecat definitiv în SUA, dar titlurile și textele cîntecelor sale purtau drama celor care, dezrădăcinîndu-se, își deschid o rană ce nu-și are vindecare, măcinîndu-l dorul de țară, fiind ceva mutilant. Sentimente pe care le găsim în cîntecul „Tot ce-i românesc nu piere”: „Graiul dulce ce ne înfrățește/ Niciodată nu va fi uitat/ Căci în el se ascunde și trăiește/ Tot ce-i mai frumos și mai curat.// Reînvie-n mine tot trecutul/ Plai de tinerețe și avînt// Peste strada noastră neclintită/ Orișice furtuni se vor zdrobi/ Luminînd a neamului ursită/ Soarele din nou va răsări.// Căci tot ce-i românesc nu piere/ Și nici nu va pieri!” Sau: „In țara-n care m-am născut”: „In țara-n care m-am născut/ Și primii ani i-am petrecut/ Acolo-i toată lumea mea: și inima, și dragostea,/ In țara-n care m-am născut…”.
Ne-a lipsit mult timp din auz, dar mi se pare că îndrăgitul Aurel Tămaș are în repertoriu un cîntec foarte vechi, pe care ni-l restituie ca poezie din cînd în cînd în mari concerte celebrul virtuoz al taragotului, Dumitru Fărcaș: „Țara mea și mîndra mea”: „Am și eu la mine-n sat/ Un petec de ogor/ Pe care tatăl meu mi l-a lăsat./ Și mai am la mine-n sat/ O mîndră în pridvor,/ Am pe mîndra mîndrelor din sat./ Ogorul meu și mîndra mea/ Doar Dumnezeu le poate lua/ Dar eu știu că nu mă lasă/ Singur să rămîn/ Căci și Dumnezeu este român!/ Țara mea și mîndra mea…”.
Exista, iar prin unele locuri încă mai există, o așteptare gradată în satul românesc; omul, casa și satul se pregătesc pentru sărbători, obișnuitul ia, în inimile copiilor, dimensiuni neobișnuite; de neuitat sînt și rămîn pregătirile cetelor pentru Crăciun și Anul Nou. Postul Mare era mai sobru decît acum, copiii posteau ca și oamenii mari, nu că ar fi fost la fel de păcătoși, ci pentru că trebuiau să crească în respect pentru legile cerului și ale pămîntului. In Vinerea Paștelui era obligatoriu mersul la prohod, iar lucrul acesta îl așteptam ca pe o eliberare, dar și cu o oarecare teamă pentru că era o readucere la ordin și o tragere la răspundere. Din păcate, această frică de Dumnezeu a cam dispărut astăzi și de aici ni se trag multe rele! Copil fiind, trăiam cu toată simțirea minunea Invierii, iar bucuria era cu adevărat în inimile tuturor, plecată de la preot și ajunsă în cugetul fiecăruia, tălmăcită de smerenia celor veniți să ia Sfînta Lumină și să o ducă acasă ca pe o comoară anuală în gospodăria pregătită. Participam cu toată ființa la slujba de Inviere și în momentul în care preoții băteau în ușile împărătești și întrebau: „Cine este Impăratul măririi?”, minunea ne transforma pe toți și ea se continua acasă, ca mister al nopții, cu luarea Luminii și spălarea pe față cu apă din cana în care erau un ou roșu și un ban de metal.
Anii de școală ne-au adus spre însușire poezii mai întîi simple, scrise de Otilia Cazimir, George Topârceanu, Elena Farago și alții. Pe măsură ce creșteam, l-am primit pe Octavian Goga, poetul pătimirii noastre, care și-a spus durerea celui depărtat de casă chiar în titlurile ciclurilor sale de poezii: Ne cheamă pământul, Din umbra zidurilor, Cântece fără țară, Din larg.
Viața tumultuoasă, presărată cu dezamăgiri, l-a determinat să scrie poezia, devenită romanță: „Bătrânii”: „De ce m-ați dus de lângă voi,/ De ce m-ați dus de-acasă? Să fi rămas fecior la plug,/ Să fi rămas la coasă!…”, pentru ca același mesaj să îl găsim și în poeziile: Bisericuța din Albac, Lacrimi, Toamna etc. (Corneliu Cristea, pensionar – Onești)
Lasă un răspuns