Trăim în locuri binecuvîntate de Dumnezeu și împodobite de mîna omului inclusiv prin vremuri vitrege, căci uneori trebuie să acceptăm coborîșul ca drum de virtute. Citeam, într-una din revistele românești, un reportaj despre „țărîna și spiritul românesc”, din care redau un fragment ilustrativ: „Tradițiilor nu le place orașul. Lăsați în urmă blocurile de locuințe și asfaltul, urmînd drumurile de țară și cărările. Veți vedea că așezările devin tot mai rare, mai mici și mai curate, pînă cînd undeva, sus, veți da de grădina lui Dumnezeu”. Argumentele din îndemnul de mai sus mi-au amintit că pămîntul românesc este plin de vetre duhovnicești, că în trecutul îndepărtat moldovenesc se află legendarul învingător de zimbru – Dragoș, că lui i-au urmat alți îmblînzitori de zimbri, apoi un Bogdan descălecător în anul 1359.
… Am părăsit șoseaua Onești – Adjud spre un loc avînd destinul a păstra eroismul anonim al multor nevoitori învățați să aștepte cu stoicism vremuri mai bune. După patru kilometri, între păduri de stejari, brazi și fagi, între livezi, vii și pajiști, lîngă lanuri de cereale și satul și pîrăul cu același nume am dat de grădina lui Dumnezeu – sfînta mănăstire Bogdana, «pământurile acestea știindu-se ale domnitorului Alexandru cel Bun (1400 – 1451), trecute asupra lui Bogdan al II-lea (1449 – 1451), tatăl voievodului Ștefan» în ziua ei de praznic al hramului, 30 mai, „Pogorârea Sf. Duh”, numele codrului, pîrăului și satului fiind luate de la tatăl binecredinciosului Ștefan.
Călătoriile pe care creștinii le fac la mănăstiri seamănă cu pelerinajele la locurile sfinte. Astfel, ei află că mai bine de trei veacuri în urmă, umblînd cu treburi gospodărești, marele logofăt în Divanul moldovenesc, Solomon Bârlădeanu, a hotărît să ctitorească aici o mănăstire pentru el și soția sa Ana, ei neavînd copii. Intuind rolul ce avea să-l joace în timp, ctitorul a conceput-o ca o cetate de apărare împotriva dușmanilor, cu ziduri înalte și groase prevăzute
cu metereze, sisteme de baricadare, ascunzători, contraforturi pentru un scop și mai nobil – a menține, a spori și a duce mai departe credința ortodoxă apărată cu prețul atîtor vieți prin vremuri vitrege cu năvăliri străine, domnii nesigure, războaie, cutremnure, incendii, epidemii, foamete, secetă. Cine vine pe aceste locuri observă o priveliște încîntătoare, oameni evlavioși și harnici. Portalul din lemn de stejar sculptat, ca și balcoanele, stîlpii, balustradele și scările contrastează fericit cu verdele vegetației și albastrul cerului, dînd asigurări de trăinicie cu o notă de simplitate tradițională, menținînd aspectul rustic dorit față de unele noi materiale și unele arhitecturi care astăzi citadinizează.
De deasupra, icoanele Mântuitorului și a Maicii Sale dau fiecăruia și tuturora binecuvîntarea într-un cadru natural ce nu lasă simțurilor loc de popas. Clopotnița cu cele trei clopote, din care cel mai mare avînd 2 500 de kilograme, e turnat la Brașov în anul 1850, cu porțile masive de stejar sculptate cu motive din istoria național;ă și sinboluri religioase, ne transmite trăinicia gîndurilor celor care au nevoit aici la făurirea sufletului național ca izvor al tuturor puterilor. Biserica „Pogorârea Sf. Duh”, datată 1670, o îmbinare de elemente bizantine și gotice, cu plan treflat în lungime de 18 metri, cu acoperiș în dublă pantă, brîu median, firide oarbe semicirculare alungite, cupolă pe acoperiș în formă de bulb, cruce pe turlă, înaltă de 18 metri, materialele principale fiind piatra, cărămida și lemnul dau originalitate „stilului moldovenesc” al veacului al 17-lea și ne așteaptă zveltă și albă, primitoare și caldă, ca o revărsare tăcută de supușenie și bună cuviință. Catapeteasma, stranele, ramele icoanelor sculptate în atelierul propriu au făcut lemnul să vorbească precum nu în multe locuri. Pictorii Gheorghe Matei și monahia Daniela Nedelcu au acoperit pereții interiori cu frescă în stil neobizantin, cu medalioane și portrete și munca lor ne arată funcția catehetică a ortodoxiei prin vizual, că această poezie tăcută este Biblia deschisă la toate paginile deodată. Ferestrele situate în partea de sus permit un iluminat liniștitor. In pronaos se află trei morminte, evidențiindu-se cel al luminatului ctitor – mare logofăt Solomon Bârlădeanu.
Pentru slujbele zilnice există paraclisul „Sf. Nicolae”. Se mai pot vedea biserica de lemn din cimitir, stăreția, chiliile, beciurile, cămările, depozitele, atelierele, cișmeaua cu apă adusă din munte de la un kilometru depărtare.
Comunismul românesc a hotărît, în anul 1960, să funcționeze aici un spital pentru alienați mintali, care a funcționat pînă în anul 1975 și încă trei ani loc pentru agrement în administrarea Ministerului Invățămîntului, timp în care s-au adus mari daune bunurilor de aici. Se poate spune că din 1978 mănăstirea este un continuu șantier unde măicuțele și cîțiva meșteri uimesc prin fapte ce ne amintesc de ordinea și ritmurile din stup și din mușuroi, cînd hărniciei îi zicem albină și furnică, avînd deviza „muncește și te roagă”; stareța de acum, din șirul impresionant al celor care au răspuns de viața de aici fiind monahia Cristofora Hârjabă.
Sub îndrumarea p.s. Eftimie al Romanului a început, în anul 1980, construcția unui muzeu-depozit cu bunuri de patrimoniu din întregul județ, însemnînd carte veche, icoane, veșminte, mobilier, obiecte de cult etc., în scopul de a le restaura, de a le ocroti, de a le ști în locuri corespunzătoare. Munca a durat 10 ani. Istoria slujește prezentului ca povață și model, vremuri grele ne-au învățat că nimic nu e mai dulce decît graiul în care am auzit cîntecul de leagăn al mamei ajuns la noi prin rîvnă și credință. Cartea – lumina prin întunericul situațiilor, cu puterea ei de a păstra legături nevăzute între oameni – se află la loc de cinste în vitrine: Cazania lui Varlaam, Evanghelia de la București, Evanghelia de la Snagov, Antologhionul de Râmnic, Minee și altele.
Toate operele imortalizate în metal – vase liturgice, candele, policandre, ferecături de cărți etc. – sînt expresia unui proces de creație neîntrerupt, în strînsă legătură cu viața economică și socială feudală și scînteiază lumina dăinuirii în sanctuare românești, sacralitatea sfinetlor lăcașuri ne însoțește viața de la leagăn pînă la drumul din urmă. In lupta cu comunismul s-a suferit foarte mult, vindecarea a cerut mult timp, răbdare și eforturi imposibil de cuantificat, de la munci în pădure, în livadă, în grădină se venea la restaurări de legături de cărți, de veșminte preoțești, orfevrerie, picturi de icoane.
… Sfînta liturghie oficiată de preoții Eftimie Bolin și Aurel Stoica, răspunsurile date de corul călugărițelor care ne-au făcut să credem că sîntem în cer, o predică de o mare bogăție de conținut, o biserică arhiplină, multă evlavie într-o zi de neuitat ce-și păstrează farmecul gravat în materia cea mai durabilă și totuși cea mai fragilă din cîte sînt pe lume – memoria sufletului, am făcut parte din familia cea mare a creștinilor cu bănuțul din ce în ce mai puțin în vremurile acestea, aici, unde în anul 1835 se înființa prima școală rurală din județ prin grija starețului Antonie Dumbravă.
In condițiile întrepătrunderii trebuinței de a ne păstra tradițiile și obiceiurile cu o societate mult prea secularizată, mă adaug oamenilor care susțin că globalizarea nu trebuie să distrugă specificul nostru național. In sprijinul acestei atitudini merită să ne amintim spusele marelui teolog, părintele Dumitru Stăniloae:
„Democrația înseamnă responsabilitate; datoria de a face bine, întîi celuilalt”. Deopotrivă, Î.P.S. Daniel – mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a precizat: „Naționalismul, bine dozat, reprezintă valori onorante și necesități urgente”. (Corneliu Cristea, pensionar – Onești)
Lasă un răspuns