Constantin CĂLIN
Sînt cărți mari necunoscute. Una dintre acestea e „Proverbele românilor”, de Iuliu A.Zanne, lucrare vastă, în zece volume, ultimul dintre ele apărut în urmă cu 101 ani. Și ca descrierea să fie și mai impresionantă, trebuie să adaug că are 7000 de pagini. De ea aude orice student care trece printr-o facultate de Litere, dar de văzut o văd foarte puțini. Anul trecut, la centenar, asociația română pentru Cultură și Ortodoxie a luat hotărîrea s-o reediteze anastatic. S-a găsit și un sponsor: George Constantin Păunescu, care suplinește ceea ce trebuia să facă guvernul. În 1919, în tratativele de la Versailles, I.I.C.Brătianu s-a folosit de două cărți pentru a proba identitatea și drepturile noastre: „Atlasul lingvistic” al lui Gustav Weigand și „Proverbele românilor”. Conducătorii actuali preferă albumele gen „Eterna și fascinanta Românie”.
De îngrijirea noii ediții se ocupă Editura „Scara” (care scoate și o substanțială revistă cu acest nume), iar tipărirea ei a fost încredințată tipografiei „Docuprint” din Bacău, întreprindere ce s-a maturizat profesional foarte repede. Primele două volume au și ieșit.
Proverbele au fost o materie extrem de gustată în secolul al XIX-lea, secol preocupat de educație. Din ele s-au alcătuit capodopere precum „Scrisoarea XII (Pîcală și Tîndală)”, de Constantin Negruzzi și „Povestea vorbii”, de Anton Pann. „Amintirile din copilărie” și „Poveștile” lui Creangă sînt, de asemenea, pline doldora de proverbe. Tot în acest secol începe adunarea lor. Din prefața primei culegeri, cea a lui Iordache Golescu, se deduce că pentru contemporani era o plăcere să le folosească. „Pildele la vorbă”, „povățuirile” – spune el – sînt „foarte folositoare la petrecerea viețuirii” și, pe deasupra, adevărate. Problemele științifice se ivesc încă de pe acum. Una e legată de denumire. Golescu – se vede din citatul anterior – le zice „pilde” (un maghiarism), alții le zic „parimi” (termen grecesc întrebuințat în traducerea „Bibliei de la 1688”), alții „zicători”, „vorbe din bătrîni”, „sentințe” etc. Inginer de căi ferate format la Paris, Iuliu A.Zanne a preferat cuvîntul de proveniență latină: „proverbe”. A doua problemă, mai grea, e cea a clasificării. Iordache Golescu și Petre Ispirescu le-au ordonat după prima literă: „Ai umblat cît ai umblat, iar acum ți s-a-nfundat”, „Ibovnica cu ce se ține? Cu stafide și zmochine”, „Omenia omenie cere și cinstea, cinste”, „îmbucătura mare strică stomahul”. Sibianul I.C.Hințescu, librar de meserie, le-a aranjat după ceea ce considera el că e cuvîntul principal în enunț, greșind uneori. Nemulțumit de aceste „sisteme”, I.A.Zanne, care era mai pregătit metodologic și mai riguros decît cei amintiți, împarte proverbele în douăzeci și trei de capitole, pe teme. În capitolul I, de pildă, sînt incluse proverbele despre „An – Anotimpuri – Astre – Ceasuri – Zile – Sărbători – Timp – Variațiuni climaterice”, în capitolul IV cele despre „Om și organele sale” în capitolul VII cele despre „Mîncare – Băutură” ș.a.m.d. În ansamblu, cele douăzeci și trei de capitole cuprind totalitatea manifestărilor naturale și umane.
Colecția de proverbe a lui Iuliu A.Zanne a fost principala sursă pentru diversele antologii realizate în secolul XX. Numeroși folcloriști și lingviști au găsit în ea exemple pentru punctele lor de vedere teoretice. Nu au ocolit-o nici unii dintre pedagogi și eseiști. Totuși în secolul trecut bucurie vorbirii în și scrierii cu proverbe s-a diminuat. Citirea lui s-a făcut mai rar, pentru expresivitate și cu reținerea de a nu părea pedanți. Azi ele sînt știute și folosite și mai puțin. Le auzi, bine plasate, ori la țăranii veritabili ori la cărturari. Într-o lume haotică, cutremurată de orori sau intoxicată de tîmpenii, nevoia de înțelepciune trece pe ultimul plan.
Cu evenimentul reeditării lui Iuliu A.Zanne se asociază onorabil lucrarea unui băcăuan, Virgil Mocanu, „Psihosociologie și paremiologie” (Ed.Casa Scriitorilor, 2004). Autorul a fost unul dintre cei mai capabili profesori de la defuncta Școală Interjudețeană de Partid și ulterior psihosociolog în cadrul Direcției Județene de Muncă și Protecție Socială. E un om informat, cu care se pot discuta multe. I s-ar fi potrivit, poate, o carieră universitară. Rod al unui studiu început în urmă cu mai bine de două decenii, lucrarea ieșită acum de sub tipar e o carte cuminte, sobră, scrisă inteligent, cu măsură. Procedeul utilizat constă în „triada”: definirea unui concept, ilustrarea lui cu proverbe echivalente semantic și comentarea lor din perspectivă psihosociologică. Asta de 56 de ori. Mă opresc la un singur exemplu: „Imagologie”. Definiția sună astfel: „disciplină psihsociologică care se ocupă cu studierea științifică a felului în care o comunitate etnică sau națională se percepe pe sine și de alte națiuni”. Conceptul e ilustrat cu 18 „unități paremiologice” referitoare la români, greci, turci, țigani, unguri. Proverbele despre noi ne arată mulțumiți de ce și cum sîntem: „Românul cît trăiește, tot crește”, „Românul nu piere”, „Românul știe multe suferi, dar nu uită”, „Românul tace și face” dar – scria Zanne – „dacă voim să știm ce gîndesc despre noi popoarele cu care am avut legături constatăm cu durere că mai toate ne vorbesc de rău”. Mai ales ungurii, rutenii și grecii, trebuie precizat. „Românul numai fript e bun”, gîndeau vecinii noștri din vest. La rîndul lor, cei din răsărit ne acuzau de infidelitate: „Fie țigan, fie Valah, tot același lucru: credință de cîne”. Iar grecii ne disprețuiau pe criteriul superiorității civilizației lor: „Românul boier de-ar deveni, tot miroase a căcărează de oaie”. Sumar, menținut în limitele limbajului de specialitate, comentariul lui Virgil Mocanu (care ignoră cele citate imediat mai sus) nu avansează pe terenul explicațiilor istorice sau culturale și evită să fie ironic sau polemic. De aceea el pare cam uscat și, pe alocuri, insuficient. Meritul cărții e, însă, unul științific și nu literar: introduce un punct de vedere nou în cercetarea proverbelor, ceea ce înseamnă destul de mult. În același timp ea este provocatoare intelectual: citind-o, nu o dată am simțit îndemnul la completări, nuanțări sau controverse. Iată un caz: proverbul „Copilul nepedepsit / Ajunge nepricopsit”. Acesta nu se referă (cum crede autorul) la pedeapsă / sancțiune. În limba veche, „a pedepsi” însemna „a învăța, a instrui”. La fel și „a procopsi” / „pricopsi”. Asta pînă la mijlocul secolului al XIX-lea (cînd Pann scoate „Povestea vorbii”) și chiar mai încoace. „Nepricopsitul” nu putea aspira la funcții publice, mai mult sau mai puțin bănoase, și prin urmare rămînea sărac, fără stare.
Lasă un răspuns