* Manzi despre populația Moldovei
Problemele referitoare la originea poporului român și a limbii vorbite de acesta au fost tratate și lămurite pe criterii științifice de mințile cele mai luminate ale neamului românesc, printre care – fără îndoială – îl considerăm pe academicianul Alexandru Rosetti, care în opera sa fundamentală „Istoria limbii române”, publicată în cursul anului 1946, a avut curajul să dea un răspuns clasic la întrebările pe care și le puneau cetățenii României în condițiile derutei generale provocate de ocupația militaro-economică și politico-administrativă sovietică cu privire la formarea organismului de comunicare interumană al românilor. „Limba română” – aprecia academicianul autoritar – „…este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzînd provinciile dunărene romanizate: Dacia, Panonia, Dardania, Moesia, Tracia, din momentul pătrunderiii latinei în aceste provincii și pînă în zilele noastre”.
Activitatea misionară a lui Francesco Antonio Maria Manzi a început la două decenii după încheierea păcii de la Carlowitz, prin care diplomația europeană și cea otomană au hotărît ca fiecare cotropitor să-și păstreze și să-și exercite stăpînirea asupra teritoriilor cucerite. Cele mai avantajate state au fost cel condus de Habsburgi și Veneția. Armatele Austriei au fost cele care au profitat cel mai mult de dezastrul suferit de otomani sub zidurile Vienei, în septembrie 1683. Pînă în ianuarie 1699 acestea au cucerit pe calea armelor și cu ajutorul răzvrătirilor populare: Ungaria, Maramureșul, Crișana, Transilvania, părți din Serbia și Croația, pe care le-au anexat imperiului, dar luptau în continuare, pe căi oculte, pentru anexarea Moldovei, Țării Românești, a Banatului, Serbiei și a întregului spațiu balcanic pînă la Bosfor și Dardanele. Eforturile imperiale erau concentrate și în direcția înlăturării concurenței Poloniei din lupta dusă pentru cotropirea întregului spațiu european populat de români, ca și de prevenirea apariției forței rusești la Nistru, care după campania Azovului devenise o forță redutabilă în fața imperialilor. Cardinalii Buonvisi și Pallavicino, într-o întrevedere în doi, la Viena, au hotărît, înainte de semnarea păcii de la Carlowitz, să susțină agresivitatea austriacă contra poporului român. Polonia, sub influiența Nunțiaturii Apostolice din Varșovia, a fost scoasă treptat din această competiție. Austria, prin corupția specifică, a inițiat opera de falsificare a trecutului național al românilor, în scopul justificării cotropirii și activității de distrugere a acestuia. A fost inventată teoria „vacuum-ului”, golul de populație românească pe spațiul geografic cotropit și cel ce urma să cunoască o soartă similară, găsirea altui loc de formare a acestuia și a limbii vorbite de el, oriunde în afară de cel firesc; inventarea cultului greco-catolic, impus prin baionetele imperiale și acțiunile preoților profitori; lupta dintre adepții religiei inventate și ortodocși; nerecunoașterea religiei ortodoxe și persecutarea mitropolitului ortodox Iorest; omorîrea de către calvini a mitropolitului Sava.
In aceste condiții teritoriile românilor cotropiți și asupriți de habsburgi au devenit un adevărat infern pentru acest neam autohton, deși forma mai mult decît trei părți din întreaga populație a zonei. Refugierea ortodocșilor în Moldova și Țara Românească a devenit singura cale de salvare a acestora. Deși măsurile de supraveghere a granițelor au fost dure, trecerea lor de către ortodocșii români n-a fost o imposibilitate.
In asemenea condiții, iezuiții, generalii, politicienii imperiali, ajutați de înalți ierarhi catolici, au găsit calea justificării expansiunii asupra Moldovei. Falsa părere a refugierii catolicilor, aproape inexistenți în Transilvania, dar și golul de populație românească de credință catolică au devenit invențiile lor. Intregul sistem politic imperial și clerical a fost antrenat în susținerea neadevărurilor: catolicii din Moldova sînt maghiari, vorbitori ai limbii române și maghiare; ei se aflau în pericol prin folosirea limbii române. Nebunia lor a mers atît de departe, încît au cerut organizarea altei episcopii catolice pentru credincioșii ritului catolic din Moldova, pe care totuși Nunțiul din Viena a socotit-o irealizabilă.
În fața noului pericol de maghiarizare forțată a românilor catolici din Moldova pe baza falsurilor și a invențiilor, s-a ridicat cu autoritatea argumentelor și susținerilor populației țării, ale domnului Grigore al II-lea Ghica și Curții acestuia, misionarul Manzi, activ în mai multe parohii, fondatorul și organizatorul Parohiei catolice Grozăști, constructorul bisericii de aici și al celei din Faraoani, restauratorul celor din Bacău, Huși, Săbăoani, Răchiteni, Trotuș, Ciubărciu. El i-a slujit cu zel și devotament pe cei 8 000 de credincioși trăitori în cele 11 parohii catolice în funcțiune găsite de episcopul Iețierski la singura sa vizită în Moldova, în august 1741, pe care n-a putut-o termina din cauza opoziției partidei pro-imperiale. Inaintea plecării l-a promovat pe Manzi la rangul de vicar general al episcopului. Partida pro-imperială, condusă de prefectul Lisa și susținută financiar de contesa Kalnochi – adeptă înverșunată a triumfului maghiarismului în Moldova, în 1742 a obținut îndepărtarea lui din misiunile Moldovei, după 21 de ani de activitate neîntreruptă..
„Infernul” creat în Moldova de Lisa și vicarul său, Madrelli, activitatea lui Manzi realizată la Roma, rapoartele episcopului Iezierschi, măsura domnească de a nu mai primi misionari care nu știau să vorbească limba română au fost factori care au determinat Sfântul Scaun și pe cardinalii de la Propaganda Fide să revină asupra hotărîrii adoptate în privința misionarului Manzi, numindu-l prefect al misiunilor conventuale din Episcopia catolică Bacău la 24 aprilie 1744, instituție apreciată drept una destinată românilor („in civitate Bachova crigeretur episcopatus Vallachiae”). Episcopul a oprit excomunicarea credincioșilor și a rugat Sfântul Scaun să interzică provincialului Ungariei să se mai preocupe de credincioșii din Moldova. Rapoartele episcopale și rezumatele întocmite la Roma, precum și cele întocmite de noul prefect au arătat prezența catolicilor în centrele parohiale străvechi: Săbăoani – 170 de familii, Faraoani – 220, Iași – 60, Răchiteni – 160, Bacău – 160, Grozești – 100, Galați – 50, Cotnari – 80, Huși și Ciubărciu – 100, alte 170 în diverse localități. Prezența, în 1745, a 1 270 de familii catolice a însemnat un progres, nicidecum o subțiere a rîndurilor enoriașilor catolici în Moldova. Documentele papale au arătat că Manzi vorbea corect limba română, „…absolut necesară răspîndirii seminței evanghelice în Moldova și Transilvania”.
Cu toate aceste constatări, la Săbăoani acționa parohul Moise Ungurul, care voia să impună limba naghiară românilor, fapt ce a provocat un scandal monstruos, încheiat cu alungarea respectivului paroh. Scandaloasă a fost și comportarea iezuiților trimiși de provincia Austria în Moldova, pe care prefectul Aussilia i-a excomunicat și obligat să părăsească teritoriul Moldovei.
Revenit în Moldova în calitate de vicar general episcopal și prefect al misiunilor după aproape un an de confruntări și greutăți, Manzi și-a reluat activitatea misionară cu respectul față de adevăr și de oameni. El a revenit aici după ocupația moscovită și năvălirea tătarilor, cînd țara fusese jefuită, dar urmaseră cîțiva ani de liniște și de muncă pașnică, cît și de progres economic. Țara era condusă de fanarioți, care plăteau un tribut de 450 de pungi monede de aur. Cunoscător perfect al fiecărei așezări populate de catolici, Manzi a scris: „Aici nu este nevoie de limba maghiară”, deoarece „…cei numiți unguri s-au născut în acest stat și mai întâi trebuie să fie instruiți în limba țării moldovenești și numai întîmplător în cea ungară”.
Pătrunderea misionarilor maghiari, încercările lor de a impune limba cunoscută de ei românilor catolici au fost apreciate drept abuzive, producătoare de mari nemulțumiri și consecințe imprevizibile. Aceasta nu era acceptată de tineretul Moldovei și nici de oamenii în etate, deoarece erau români.
Tot Manzi a fost cel care a rugat Propaganda Fide să aprobe pregătirea unui lector specialist în limba română care să-i instruiască pe tinerii doritori să vină în statele românești: „Acesta să funcționeze la Colegiul Apostolic de la Asisi, unde se realiza pregătirea misionarilor”. El pregătise „o cuprinzătoare și foarte utilă gramatică în limbile latină și română, precum și un dicționar ajutător”.
Activitatea lui Manzi convinge că în toate perioadele de încercări s-au găsit și apărători ai cauzei naționale românești chiar și în rîndurile străinilor admiratori ai acestui neam. (prof. dr. Dumitru ZAHARIA)
Lasă un răspuns