BAZAR Glose (13)

Constantin CĂLIN

Bacovia a fost scriitor nu numai în sensul actual al cuvîntului, ci și în cel vechi. În acesta, „scriitor” însemna slujbaș: copist, grefier, redactor de acte și scrisori. Un precedent celebru îl constituie Eminescu, care, la 14 ani, timp de cinci luni, a fost „scriitor” la cancelaria Consiliului Județean din Botoșani. De atunci, probabil, i-a rămas în minte figura arogantă a vreunuia dintre băieții mai mari, a cărui siluetă e prinsă într-un vers din „Mitologicale”: „Ah! boboc… amabilă ești… frumoasă și proastă, / Cînd aștepți pe amant, scriitor la subprefectură, / Tînăr plin de speranțe, venind cu luleaua în gură…” Pe vremea sa, dar și mai tîrziu, existau „scriitori de poliție”, „sătești”, „de arhivă”, „de poștă”, „de tribunal”, chiar și „scriitori de vagoane”! Azi, în epoca xeroxului, e greu de imaginat munca acestor inși înghesuiți pe la mesele pătate de cerneală din diverse birouri. Deși o ocupație, adesea, pentru neisprăviți, Bacovia a făcut-o, atît la Bacău, cît și la București, nu la o vîrstă de gimnazist ori de licean, ci după absolvirea facultății, situație nu dintre cele mai onorabile. Poate de aci i se trage inhibiția de a se numi pe sine „scriitor”. Oricum, titlul acesta era compromis: „Pe atunci (adică în primul deceniu al secolului trecut – n.m.) – zice undeva Rebreanu – prestigiul scriitorilor era foarte scoborît. Nimeni nu îndrăznea să se numească scriitor, căci era confundat cu copiștii de la primărie”. Pe Bacovia îl obosește și-l irită o activitate de acest gen. Sila lui față de ea e evidentă în ultima strofă din „Belșug”: „Mă duc, tot acolo, în marea clădire, / E ora la care rămîn închis – / O emoție… o amorțire… / E toamnă… (vreme numai bună de plimbare – n.m.) mi-au dat de scris…” Explicația e simplă: scrisul ca serviciu, cu program de funcționar, e, pentru el, o formă de prizonierat, dezagreabilă. Lui Bacovia nu-i place, însă, nici scrisul ca profesiune liberă. Cînd se referă la el, în poezia sa, o face, aproape de fiecare dată, fără plăcere: „În van peste foi, singur, un condei / Frec” („Monosilab de toamnă”), „Voi scrie un vers cînd voi fi liniștit” („Destul”), „dacă nu-i cu cine vorbi, / Se scrie” („Glossă”). Deci numai în aceste condiții! „Masa (sa) de lucru” e, de cele mai multe ori, parcul, zăvoiul, cîmpul, – nu odaia sau iatacul. Dar – singur recunoaște – „să scrii în aer liber nu e ușor”. Și nici în cafenele, berării, restaurante, crîșme, locuri în care poposește din cînd în cînd. Scrisul e fixare a „inspirației”: „Cu un creion de grafit, culoarea gri, sau plumb, am transpus cîteva momente aici (într-un local aglomerat – n.m.); am plecat să continui într-alt loc, mai favorabil, o inspirație poetică”. Mă îndoiesc că a scris vreodată ușor, deși, în „Dintr-un text comun”, lasă să se înțeleagă că a avut și astfel de perioade: „e mult, e un timp de cînd n-am mai scris nici cîteva sute de pagini”. Asta-i, desigur, ficțiune: „cîteva sute” are întreaga sa operă. De fapt, cum scrie Bacovia? Mărturiile sale sînt puține și nu întotdeauna clare. Cert, scrie numai într-o „concentrare de cugetare”, care-l consumă și-l obosește, și, în majoritatea cazurilor, numai „prin prisma celor învinși”, supărați, triști. „Clipele de plăceri se doresc nu prea mult vorbite, aproape nici scrise”. În cea mai mare parte, munca lui literară e „muncă de visător”. Asta înseamnă că timpul pe care-l acordă reflecției e mult mai lung decît cel pentru scriere. Înainte de a fi așternute pe hîrtie, versurile și proza sînt lucrate în minte. Cei care procedează așa aud mai bine cuvintele, le simt sonoritatea, muzica. Nu vreau nicidecum să spun că Bacovia n-a avut noțiunea de manuscris: de altminteri, termenul figurează în vocabularul său. Fără îndoială, odată „transpusă” pe foaia de caiet, „inspirația” urma un proces de prelucrare literară. Dar e o mare deosebire între variantele poemelor bacoviene și cele ale altor poeți. Uneori, în cazul său, chiar denumirea de „variante” pare ușor abuzivă. Exceptînd „Lacustră”, „Nocturnă” (Fug rătăcind în noaptea cetății), „Stanță la Bacovia” și alte cîteva în care numărul intervențiilor e mai mare, poetul nu operează schimbări majore: mută un cuvînt de la mijlocul versului la începutul lui înlocuiește un verb sau o propoziție, pune un nou epitet în locul altuia vechi, actualizează grafic un cuvînt, „umblă” la punctuație etc. Aproape toate acestea sînt făcute de la o transcriere la alta, ori de la o tipărire la alta. Dintr-o ciudată pudoare, el a distrus bruioanele poemelor sale. De aceea e imposibil de reconstituit. Prima formă cunoscută e, adesea, aceeași cu prima formă publicată. Autorul Plumbului n-a lăsat nici lucrări în șantier și nici urme ale șantierului său de o viață. Cam totul la el are caracter de operă finită, deși nu în fiecare caz perfectă. Locul curat rămas în urma sa nu contrazice însă ideea de muncă. „Versurile mele – declară Bacovia unui reporter ad-hoc – aparent se prezintă ușoare. Dar cînd mă gîndesc la făurirea lor (trebuie să spun că) am depus multă muncă”. Categoric, așa e. Numai că – se cuvine precizat – munca aceasta constă în repetarea, în gînd sau cu voce tare, a poemelor, pînă cînd orice piedică în calea „curgerii” lor e eliminată. Laborios în felul său, Bacovia căuta „cuvîntul ce exprimă adevărul”, cel potrivit cu starea sa sufletească. De aci pornesc și îndoielile sale referitoare la scris.