Constantin CĂLIN
Regula mea e simplă: din ceea ce spun la lansarea unei cărți, 95% trebuie să se regăsească în cronica pe care urmează s-o public. Restul de 5% sînt frazele de captatio benevolentiae, unele aluzii, anecdote și constatări mai mult ori mai puțin ironice, necesare înviorării atenției auditoriului. Aceasta e o regulă veche, de cîteva decenii, de la care m-am abătut rareori. O dată, în 1978, la prezentarea ediției din acel an a Operelor lui Bacovia. Față de căldura cu care am vorbit în librărie, cronica publicată ulterior în Ateneu a putut să pară rece, chiar severă. Diferența nu era rezultatul unui capriciu. În librărie mă menținusem la nivelul unor observații generale, iar în textul dat la tipar înregistram un șir de erori de amănunt, atît de multe, încît evidențierea lor va fi fost luată de unii drept o treabă de cîrcotaș. Vorbind despre zeci de autori, mi-am dat seama de un lucru pe care la început îl ignorasem: lansarea e totuși un eveniment monden. Autorul, familia și prietenii lui vin ca la o sărbătoare, pregătiți sufletește să audă numai laude. A-i contraria constituie o impolitețe. Vrînd-nevrînd, am comis-o în cîteva rînduri, vorbind după alții, din nevoia de a le mai atenua din exagerări, atunci cînd au luat-o razna de tot. Rolul acesta de trouble fete nu e agreat. Din invitat devii persona non grata. Există însă în publicul oricărei lansări și destui inși care așteaptă un cuvînt adevărat. Prezența lor îmi impune să mă comport ca un critic, nu ca un agent de publicitate sau ca un servitor. Așa stînd lucrurile, orice lansare îmi reînnoiește dilema: simpatic sau cinstit?
Și una și alta, într-o măsură egală, nu se poate. Mai exact, nu pot eu. N-am o fire înclinată spre laude. Le evit, ca nu cumva să par interesat sau lingușitor. Detest „periuțele” și pe „lustragii”. Apoi, n-am o inteligență de jongler. Cînd vorbesc, mă țin de un subiect, nu hălăduiesc, nu fug de la o idee (sau impresie) la alta. Încerc să fiu demonstrativ și argumentat. N-am norocul altora care plac fără a spune ceva adecvat sau barem coerent. Improvizează în marginea unor partituri pe care le-au mai cîntat. Lansarea e, pentru ei, o simplă clacă. Nu se încurcă în scrupule. O prestează cu voioșie, fără teama de a nu fi confirmați ulterior. Deși uneori mă surprind cu locvacitatea lor, continuu să-mi respect regula.
Între timp i-am mai adăugat cîteva puncte: să nu vorbesc despre cei cu semne de mitomanie, cărora le-ar cădea greu chiar și cea mai ușoară observație; să nu vorbesc în echipe mari, alături de persoane predispuse la excese, cu un limbaj plin de afectație (mai ales dacă au și o voce țipată); să nu vorbesc în locuri stresante și la ore nepotrivite, în fața unui public de strînsură. Ori de cîte ori am neglijat aceste aspecte, am plecat nemulțumit de mine însumi. M-am considerat atras într-o farsă. Mă enervează botezurile și nunțile cu mulți nași și înmormîntările cu mulți popi. La fel, sau poate mai tare, lansările cu mulți prezentatori, convenționale, care-mi amintesc de ședințele de caracterizări din epoca de dinainte de ’90. Fiecare se crede și dator și capabil să spună ceva „de bine”, improvizat și oportunist, dar care nu servește la nimic. Verba volant! Și chiar puse pe hîrtie, n-ar avea nici o relevanță.
După ce i-au mîncat autorului sărățelele și i-au băut vinul, lăudătorii de ocazie se duc acasă și-și văd de alte treburi. În schimb, eu (și, desigur, oricare alt cronicar) recapitulez ce-am vorbit, trec în revistă unde am fost bun și unde am fost slab, rețin formulările expresive și le elimin pe cele terne. Acel 95% de care am pomenit la început se referă în primul rînd la conținut, la ce am spus, nu și la cum am spus. Textul are propria strategie. Deși nu voi spune altceva (ca opinie), în cronică voi spune altfel. Iată un exemplu recent. Cînd am vorbit, acum o săptămînă, despre Cu Ion Borcea, prin veacul frămîntat, de Victor Mitocaru, aveam în față un public copleșit de căldura unei după-amiezi fierbinți. Din prima clipă am înțeles că trebuie să termin repede. Am recurs, prin urmare, la un paradox: cărțile groase te provoacă la prezentări scurte. Cea citată are 608 pagini! E una dintre cele mai groase cărți scrise de un băcăuan. A o rezuma, capitol cu capitol, ar fi fost o dovadă de sadism. Nu sînt sigur că aș fi rezistat eu însumi pînă la capăt. M-am oprit doar la capitolul despre „Discursurile parlamentare”, incitant atît pentru oamenii politici (în asistență erau dintre aceștia), cît și pentru oamenii de cultură și profesori. Sînt acolo atitudini și idei de o actualitate sensibilă. Pentru cei de față (lansarea avînd loc la Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național), autorul nu avea nevoie de prezentare. Ca să simplific, am zis: Aveți aci (adică în acest volum) cel mai bun Victor Mitocaru. El a publicat versuri, culegere de articole, o monografie despre liberalul Criste Cristoveanu. Cartea despre Ion Borcea (un țărănist cu cîteva zigzaguri în evoluția sa) are o respirație mai largă. E o biografie și, totodată, o evocare a unei epoci, o descifrare a semnificațiilor unor gesturi și opinii politice. Documentele i-au sugerat autorului numeroase întrebări, la care a încercat să răspundă în manieră personală, prin problematizări ce-i sînt caracteristice. Developarea sensurilor se face lent, cu multiplicări de ipoteze și cu insistențe pe detalii. Din cînd în cînd, narațiunea biografică și cea istorică sînt contrapunctate de paranteze privitoare la actualitatea noastră. Cele mai multe dintre ele au un caracter jurnalistic, insinuant, relevă contradicții și absurdități specifice așa-numitei „tranziții”. În ansamblu, cartea e scrisă cu perspicacitate, calm și claritate, dar nu ireproșabil. Stilul autorului e încă, pe suprafețe întinse, expozitiv. Sînt destule paragrafe plate și vorbe de prisos. Deși a progresat în știința evocării (înmuindu-și mai des condeiul în călimara publiciștilor din epocă), el cedează pe alocuri obișnuinței de a relata lucrurile pe un ton de referat. Scuturate, cele 600 de pagini puteau fi 400. Atunci, frămîntările lui Borcea și cele ale „veacului” ar fi părut și mai dramatice. Neîndoielnic însă, cartea d-lui Victor Mitocaru reprezintă o referință majoră în bibliografia despre marele biolog, cît și în cea despre viața politică și socială a Bacăului. Ea compensează lipsa unor lucrări similare, pentru care datori erau alții. Căci oricum aș expune-o (în glumă sau serios), situația autorului e dintre cele ciudate: un literat și un peremist (e drept, atipic), el scrie despre un biolog și un țărănist.
Lasă un răspuns