• spune istoricul Adrian Cioroianu
Istoricul Adrian Cioroianu are 36 de ani. Este absolvent al Facultății de Istorie București, promoția 1993. Imediat după terminarea studiilor, a rămas cadru didactic în facultate și a trecut, pe rînd, de la preparator la asistent șI lector. Predă Istoria comunismului la catedra de Istorie contemporană. În septembrie 2002 și-a dat doctoratul la Universitatea „Laval” din Quebec, Canada, cu tema „Cultul personalității la Nicolae Ceaușescu”. Este cunoscut pentru opiniile sale critice și pertinente la adresa istoriei contemporane. Este editorialist, redactor la revista „Dilema”, semnatarul unor numeroase lucrări de specialitate. Adrian Cioroianu a acceptat să acorde în exclusivitate un interviu „Ziarului de Bacău”, în care a discutat despre elite, vedete și nevoia de modele.
– Domnule Adrian Cioroianu, încercați să aduceți în conștiința publică termenul de elite. Cît de oportună este această noțiune în vremurile pe care le trăim?
– O redefinire a elitei este oportună pentru că, la noi, pe de o parte, ideea de elită a coborît în derizoriu și ne întrebăm ce mai înseamnă elita românească astăzi. Pe de altă parte, sperie, pentru că lumea are impresia că elita este un grup omogen, așa, poate puțin ascuns, poate puțin suspect, un grup omogen care conduce. Asta este o definiție apropiată de definiția sociologică a unui grup omogen și închegat care conduce într-o societate sau în domeniile unei societăți. Am venit acum cu ideea că elita se regăsește la fiecare nivel: că există o elită a țărănimii române, o elită a muncitorimii, că există o elită a lumii financiare sau bancare sau a lumii intelectuale. Orice om care își face treaba bine în țara asta, și avem nevoie de tot mai mulți, face parte din elită. Un țăran care își face bine treaba și care începe să producă mai mult decît strictul necesar, face parte din elita satului. Și așa a fost întotdeauna în România. La fel și la nivelul muncitorilor și la orice nivel. Astfel încît ideea de elitism nu trebuie să mai sperie.
– Considerați că va fi acceptată de societate această nevoie de elite? Există modalități de a reinocula ideea de elite?
– Ideea nu trebuie neapărat inoculată. Ea se reînvață. Se reînvață pentru că asta ține de normalitate. Cred că, mai ales la nivelul tineretului, acest lucru se crează în mod firesc. Ei își dau seama, în definitiv, că, într-o lume concurențială, și ei sînt mai pregătiți pentru această lume concurențială decît generațiile noastre, care, încet-încet, se îndreaptă către sfîrșitul tinereții, spuneam că ei sînt mai pregătiți pentru această lume concurențială, pentru risc, și își dau seama că această definiție a elitei în funcție de eficiență nu este vorbă goală. Și asta va intra și în politică, absolut natural, așa cum va intra și în societate. Eu dau două exemple, oricît s-ar părea de ciudat: lumea întreprinzătorilor mijlocii și muzica pop. Ele sînt dominate de tineri, la ora asta. Este semnificativ numărul întreprinzătorilor din toată țara care au o situație bună și care nu sînt mult trecuți de 30 de ani, ca și numărul celor care, în muzică, la 20 de ani, sînt vedete și care au înlocuit, efectiv, o generație anterioară. Nimeni nu se mai întreabă de ce și prin ce sacrilegiu sau prin ce crimă Angela Similea a fost dată la o parte de ASIA. Asta este normalitatea.
– Se poate vorbi despre un gol de elite după exterminarea, în lagărele comuniste, a elitelor interbelice?
– Regimul comunist nu a avut nici un interes să creeze o nouă elită. Regimul comunist se simțea mult mai bine promovînd ideea de masă informă, în care fiecare se pierdea într-un grup de oameni care îi semănau teoretic. Cîștigam relativ la fel, la locuri de muncă similare, indiferent de aptitudini sau de capacități sau de munca depusă. Regimul comunist nu a avut un interes în a cultiva ideea de elită, pentru că el a fost structurat pe o altă ierarhie, cea a nomenclaturii. Ori ideea de nomenclatură, ideea de ierarhie politică este incompatibilă cu elita. În mod normal, un lider politic trebuie să aibă o mare deferență și un mare respect față de un om din elita științifică sau din elita culturală. Așa era în perioada interbelică. Vă dați seama că Maniu nu ar fi avut un aer de superioritate față de un profesor universitar care nu făcea politică. Nu se considera în nici un fel superior sau deținător al unor secrete. Ori astăzi, trebuie să recunoaștem, sînt mulți oameni politici care se uită cu un aer ușor scîrbit la ideea de profesor, la ideea de medic, te întreabă dacă ești sindicalist și, dacă nu ești sindicalist, nu stă de vorbă cu tine. Eu cred că, odată cu schimbarea clasei politice, se va restabili ceva din normalitate.
– Vorbeați despre nomenclatură. Seamănă ceea ce se întîmplă astăzi cu o nouă nomenclatură?
– Seamănă. Cred că această clasă politică, ce nu se regăsește doar la noi, se regăsește în mai multe țări din est, acest tip de clasă politică seamănă mai mult cu ceea ce un fost comunist iugoslav denumea „noua clasă”. Și care s-a regăsit, într-un fel, și în timpul comunismului. De fapt, o burghezie care nu se recunoaște ca burghezie. Atunci era o burghezie roșie, astăzi se structurează, aș spune chiar din fericire, o burghezie efectivă. La noi termenul de burghez este puțin discutabil. Am trăit decenii în care ni se spunea că spiritul burghez, mic burghez, e ceva de rușine. Nu e deloc de rușine. Eu sînt foarte optimist, chiar și la nivelul clasei politice. Chiar dacă ea acum tinde să se structureze ca o nomenclatură, cred că, în definitiv, lucrurile se vor echilibra. Eu cred în echilibru, și în natură, și în viața socială. Dar, din păcate, la noi cere mai mult timp decît am fi noi dispuși să îI acordăm.
„Răsturnarea valorilor are drept cauză complacerea noastră în a nu spune lucrurilor pe nume”
– Se poate vorbi despre elite, despre o societate echilibrată, fără clasă de mijloc?
– Și pentru asta avem nevoie de timp. Din păcate, absența ei, care nu este totală, dar e o clasă de mijloc mai subțire decît ne-am dori, are drept cauză, în primul rînd, faptul că, la noi, redistribuția venitului, cîștigurilor și valorii în această societate a fost deficitară. Aici s-a luat un start greșit în 1990. Sînt oameni foarte bogați în țara asta. Ideea că nu sînt bani, de cele mai multe ori, în România este un alibi. Bani sînt. Doar că ei au fost orientați foarte prost. Eu nu mai cred în ideea că nu avem fonduri să facem. Dar cred că banii se vor redistribui. Nici nu au ieșit foarte mult din țară, au ieșit, dar mai puțini decît sîntem noi tentați să credem. Și, pe măsură ce vom avea curajul să spunem acest lucru foarte clar, poate că vom avea și speranța într-o reechilibrare a situației.
– Este absența elitelor un motiv pentru care valorile sînt răsturnate în acest moment?
– În mod clar valorile au fost răsturnate. Din punctul meu de vedere, cred că ceea ce trebuie să recunoaștem este că, noi, ca societate și comunitate românească, sîntem mai toleranți decît ar trebui. Această răsturnare a valorilor se bazează, într-un fel, și pe complacerea noastră de a nu spune lucrurilor pe nume, în a nu spune unui hoț că este hoț, în a nu spune unuia care urlă sau scuipă pe stradă că e derbedeu. A devenit rușinos sau ai un sentiment de jenă cînd ești un om onest și civilizat în societate. Atunci ai impresia că ești în afara ordinii comune. Ai impresia că nu ești în rînd cu ceilalți, că ești fraier, că ești naiv. Sigur că asta dă un setiment de nesiguranță celor care încă mai sînt dispuși să fie onești sau care nu știu să fie hoți. Nu este foarte ușor să fii hoț, totuși. Hoții nu sînt persoane proaste. Faci un oarecare efort. Dar, pînă la urmă, e un efort care îl poți canaliza și în alte direcții.
– Care sînt efectele toleranței naționale de care vorbeați?
– Cred că această toleranță prost înțeleasă la noi a făcut ca, la ora actuală, să fie recunoscute drept valori lucruri care nu au nimic valoros în ele. Sînt anumite tipuri de reușită care ne fascinează, ideea de model a decăzut în favoarea ideei de vedetă. Poate cineva ar zice că este mersul societății moderne și că peste tot se întîmplă așa. Dar eu cred că vedetele pot să coexiste cu modelele, pînă la urmă. Numai că noi, acum, nu avem nevoie de vedete. Vedete avem destule. Avem nevoie de modele. Modele nu prea sînt în societatea românească.
– Este acesta un motiv al degringoladei care a pus stăpînire pe noi?
– Da. Lipsa modelelor întotdeauna crează un haos. Toți vrem să devenim vedete, dar fără a avea un model efectiv. Și, cînd spun vedete, nu mă refer doar la lumea spectacolului, ci și la lumea politică, la lumea afacerilor. De la lumea sportului pînă la lumea bancară avem mai curînd vedete decît modele. Și asta crează haos.
Teama de elită o resimt doar cei care nu pot ajunge acolo
– Dincolo de teama de termenul de elită, nu există tocmai riscul de a nu discerne între vedetă și model?
– Teama de termenul de elită o resimt doar cei care nu pot să ajungă acolo. În mod normal, fiecare își dorește să ajungă acolo. Sigur că poți să fii, în egală măsură, și vedetă, și să faci parte și din elită. Dar eu mă întreb ce este mai profitabil pentru societate. Cred că mai profitabil este ca societatea să aibă o elită puternică și bine structurată în lumea afacerilor, în lumea culturii, în lumea politică, în lumea satului, în lumea orașului și în lumea gînditorilor. Vedetele sînt produse de consum. Trebuie să înțelegem că a admira o vedetă este similar cu a mînca într-un fast-food. Noi trebuie, din punctul acesta de vedere, să învățăm să mergem la restaurant. Într-un fast food ai intrat odată și știi că a doua oară se va întîmpla același lucru. Într-un restaurant e altceva. Și la nivel uman noi trebuie să reînvățăm să mergem la restaurant. Să „consumăm” vedete atunci cînd ne grăbim, dar să ne orientăm spre modele șI spre elite, pentru că ele reprezintă, peste tot în lume fundamentul adevărat al unei societăți.
– Credeți că vom învăța să mîncăm la restaurant?
– Sînt foarte optimist din acest punct de vedere. Sigur că a existat acum o foame de vedete, pentru că noi nu am avut așa ceva. Timp de decenii nu am avut vedete. Eu știu foarte bine, din punct de vedere istoric, am trăit epoci în care pînă șI fotografia unui scriitor nu putea să apară pe coperta a IV-a a cărții, pentru că de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste se spunea că, astfel, scriitorul respectiv își face reclamă și că un singur chip avea voie să apară. Știm foarte bine al cui. Din acea lume am ieșit. Și de aceea foamea de vedete. Dar eu cred că ea va trece.
– Naște monștri somnul elitelor?
– La noi, elitele nu au prea dormit. Elitele au fost, dar au fost ascunse. Mă gîndesc și întotdeauna dau de exemplu un om pe care societatea românească l-a redescoperit, într-un fel: Constantin Bălăceanu-Stolnici, care este în viață. Dumnezeu să îl țină în viață. Lumea l-a redescoperit cu o pasiune și cu o bucurie enormă. Cîți dintre noi îl cunoșteau înainte pe Corneliu Coposu? Cîți dintre noi cunoșteau înainte pe Constantin Bălăceanu Stolnici? Cîți își aduceau aminte de Neagu Djuvara? Sigur, ar fi mult mai multe nume care s-ar putea da. Evident că oamenii aceștia au trăit și în acele decenii, dar nu aflam de ei. Erau ascunși. Acum îi redescoperim și am avut surpriza să merg cu Constantin Bălăceanu Stolnici la cîteva reuniuni de vedete. La diverse povești din acestea cu VIP-uri. Din lumea sportului, din lumea modei.
– Cum acceptă vedetele modelele?
– Am fost recent la o paradă a modei, la hotelul Mariott, unde Constantin Bălăceanu Stolnici a fost premiat pentru eleganța lui. Nu neapărat eleganța vestimentară, ci eleganța în sens larg. Și am avut surpriza de a vedea vedete și VIP-uri de televiziune, de viață mondenă, ridicîndu-se și aplaudînd un am care constituia un model. Am avut dintr-o dată imaginea foarte clară că, la drept vorbind, vedetele își dau seama că trebuie să se ridice în picioare în fața unui model. Mai rar se petrece invers. Și e normal să fie așa.
– Nu era stranie prezența lui Constantin Bălăceanu Solnici în lumea aceea?
– Nu, deloc. Într-o societate trebuie să existe și unii, și alții. Fiecare ne colorează viața într-un fel. Pînă la urmă, ar fi cu totul anormal dacă în metrou, sau în tramvai, sau în autobuz toți călătorii ar citi pe Platon, Aristotel, Nietzche, pe Patapievici sau pe Liiceanu. Nu. Unii trebuie să citească ziarul „Libertatea”, alții trebuie să-l citească pe Platon. Asta este viața.
„Implicarea presupune riscuri și responsabilități, dar și cîștiguri”
– Credeți că cei care se încadrează în această categorie a elitelor, sînt și dispuși să se implice în însănătoșirea societății românești?
– Cred că există riscul, și am trăit acest risc în ultimul deceniu, ca elita să spună „dom’le, eu îmi văd de treaba mea, de serviciul meu, de familia mea, de cariera mea, țin la valorile mele și puțin îmi pasă de ceea ce se întîmplă în rest. Nu intru nici în politică, nici în viața socială”. Sigur că a fost un tip de reflex, aș spune eu, al angajării obligatorii anterioare. Înainte erai obligat să pari angajat șI te trezeai membru de partid aproape fără să știi. Și a existat această perioadă de recul. Pe cînd acum, cred că, încet-încet, tineretul, generațiile acestea care vin din urmă și nu prea ne mai întreabă și nu prea ne mai cer voie, că acesta este rolul fiecărei generații, cred că se vor implica din ce în ce mai mult. Și cred că oamenii cei mai valoroși din rîndul lor își vor da seama că implicare presupune și riscuri și responsabilități, dar înseamnă și cîștiguri, la nivelul imaginii, la nivel financiar. Deci nu trebuie să ascundem lucrurile. Pînă la urmă, valoarea trebuie plătită. Și, cînd îți asumi o responsabilitate și o implicare, aștepți să și cîștigi ceva din ea. Nu neapărat bani, nu neapărat averi. Nu trebuie să intri în cîmpul social neapărat pentru a cîșiga avere. E drept, depinde și de ce înseamnă la fiecare om „avere”. Nu la toți înseamnă bani.
– Vorbiți insistent despre tineri și despre speranța pe care o oferă această generație. Lipsa modelelor de pînă acum nu îi va determina cumva pe tineri să stea deoparte, să se teamă? Nu își vor asuma ei false modele?
– Nu, Cred că societatea va fi mai structurată…
– Cam în cît timp?
– O, nu știu. Nu am talentele domnului Brucan să fac previziuni.
– Dar sînteți istoric…
– Tocmai de asta. Sînt optimist pentru că am conștiința faptului că România a trecut prin perioade cu mult mai grele decît aceasta de acum și am tototdată și impresia foarte concretă că noi sîntem un neam cu o putere regenarativă fantastică, care se vede șI la nivelul orașelor, șI la nivelul zidurilor, și la nivelul oamenilor. De la zid la om, puterea noastră regenarativă este meritorie. Oricît de sceptici am fi, în fond nu am putea să nu recunoaștem că s-au schimbat multe lucruri în viața noastră. Unele în bine, altele în rău. Dar strada nu mai arată la fel și nici țara asta nu mai arată la fel cum arăta în ’89. Cînd vedem imaginile de atunci, este suficient să remarci cît de gri eram, și la propriu, și la figurat. Astăzi strada arată altfel și asta îmi dă un oarecare optimism și, fără a face un pariu pe un termen anume, sînt convins că acest lucru se va petrece. Sînt convins că această generație crește în alte repere.
– Vă simțiți aproape de această generație?
– Vă vorbesc ca un om de 36 de ani care are mai multe repere comune cu Constantin Bălăceanu-Stolnici decît cu studenții mei. De care sînt mai apropiat ca vîrstă, dar care, de la an la an, zîmbesc mai mult, se distrează mai mult la ce le povestesc eu legat de comunism. A le spune studenților de azi că nu exista Coca-Cola și că te bucurai cînd aveai o sticlă de plastic de doi litri este echivalent cu un zîmbet. Ei încep să zîmbească. Și asta îmi dă un sentiment pînă la urmă tonic. Asta mi se întîmpla în Canada, la începutul anilor ’90. Canadienilor, cînd le spuneam că noi nu aveam Coca-Cola șI noi nu cunoșteam ideea de sticlă de palstic, ei se distrau. ȘI eu ziceam: „Uite ce tîmpiți sînt canadienii!”. Uite că acum studenții români ajung și ei să se distreze, pentru că au alte repere. Și e normal să fie așa. Și e bine că e așa!
„Românul nu are nevoie de stînga sau de dreapta, are nevoie de protecția statului”
– Este românul, în esența lui, un ins politic?
– Nu cred. Și asta face din el o masă manevrabilă. Cred că există mai curînd o temere față de politică. Și asta pleacă din faptul că noi sîntem tradițional o societate cu un caracter și cu o structură mentală de tip rural, și nu una de tip urban. Asta a fost istoria noastră. Ideea de orășel sau de tîrg a ținut mai mult de un vîrf al icebergului în istoria noastră. Noi am fost o societate tradițional rurală și, drept urmare, avem o cultură politică în concordanță cu acest lucru. Ori, în luma satului, a face politică, în perioada interbelică, era perceput ca un atribut secundar după a munci. Oamenii de vază ai satului în primul rînd munceau și, eventual, abia apoi se implicau în politică. Dar în primul rînd trebuiau să muncească. Ideea de a te face cunoscut prin politică lipsea în lumea satului. Asta este o trăsătură pur urbană.
– Ce îl îndepărtează pe român de politică?
– Din păcate, în vremea noastră mai există un paradox, ideea că politica este murdară. Această idee e toxică în sine și e dăunătoare. Pentru că politica nu poate fi murdară ea însăși. Politica e o artă, dacă o faci cum trebuie. Poate fi o crimă, dacă o faci cum nu trebuie. Politica în sine nu e murdară. Ea e murdărită de oameni. Trebuie să recunoaștem cu tristețe că sînt generații cărora ideea că politica e murdară nu le-o mai poți scoate din cap. Eu trăiesc în lumea reală și, în discuțiile pe care le port cu părinții mei, îmi dau seama că ei trăiesc cu impresia că politica e murdară.
– Așa puțin politic cum este el, românul are trăsăturile unui ins de stînga?
– Eu cred că românul este un tip atît de inteligent, încît nu își pune problema poziționării la stînga sau la dreapta. E adevărat că a circulat la noi foarte mult ideea că românul ar fi de stînga. Dar mă întreb atunci, cum se face că românul avea o adevărată patimă față de ideea de proprietate. Ceea ce știm noi din istoria noastră sau ceea ce ce știm noi din literatura nostră, de la rțscoala din 1907 pînă la romanul „Ion” a lui Rebreanu. Un am care are simțul proprietății nu poate fi un om de stînga. Un om care își dorește să aibă pămînt și care este dispus să moară pentru pămîntul lui nu este un om de stînga. Noi ne-am învățat să spunem că românul e de stînga, dar el, mai curînd, votează cu statul, susține statul. Românul așteaptă protecție de la stat, așteaptă sprijin de la stat. E mai curînd un tip de viață pusă la adăpostul statului decît un vot pentru stnga. Românului îI e indiferent ce înseamnă stînga și dreapta. Asta o știu oamenii politici și e treaba oamenilor politici. A-i spune omului, cînd îI ceri votul, „votează-mă că eu sînt de dreapta sau eu sînt de stînga” este nerealist.
– Dar ce acceptăm?
– Omului trebuie să-i dai soluții onest, cinstite și să realizezi ceea ce promiți. Eu nu sînt de acord cu ideea că românul este de stînga, pentru că există acest amănunt, asupra căruia mă întreb mereu: cum se face că un om care avea simțul proprietății, cum era românul interbelic șI, în genral, românul pînă în comunism, cum poate fi el catalogat de stînga? Și, dacă ar fi fost așa, dacă sîntem noi un popor de stînga, cum se face că nu am avut o mișcare de stînga? Măcar asta poate demonstra oricînd istoria. Noi nu am avut o mișcare de stînga, îpnă în 1930 – 1940. La noi mișcarea des tînga era un lucru mai mult intelectual. Noi nu am avut nici măcar un partid socialist puternic.
– Tendința aceasta de a aștepta ocrotirea statului ni se trage de la comunism?
– Nu, ea a fost încurajată de comunism, dar este o moștenire ceva mai veche, din păcate. Noi nu putem să idealizăm perioada dinainte de comunism. Atunci intrasem într-o viață democratică, dar asta nu înseamnă că democrația la noi se consolidase. La noi asta este problema: marile noastre etape istorice nu au ajuns la maturitate. Eu cred că, într-o sută de ani de pace noi s1ntem pregătițI să facem un mare salt, pentru că ne trebuie maturizare a ceea ce 1ncepem acum. La noi, de regulă, mereu a intervenit cîte ceva șI istoria a fost luată de la capăt. Istoria noastră e ca povestea cu Meșterul Manole sau ca ideea coloanei infinitului la Brîncuși. Mereu cînd ne-am lărgit puțin a intervenit ceva șI ne-a gîtuit.
„Mișcarea legionară a fost o manipulare căreia i-a căzut pradă o generație”
– Seamănă momentul actual cu acela ala apariției mișcării legionare?
– Nu, nici pe departe. Eu nu cred că există un pericol din acest punct de vedere.
– Nu mă refer neapărat la pericol, ci la posibile asemenări legate de nevoia de repere, de modele, de reorganizare a valorilor…
– Eu sînt destul de dur în judecățile mele cu mișcarea legionară și, chiar dacă sînt dispus să accept că ea avea un fundament, să spunem, mai mult intelectual la un moment dat, cred că, din păcate, a fost o mare manipulare, căreia i-a căzut pradă o generație. Eu am cunoscut foarte mulți oameni care, în tinerețe, au avut astfel de convingeri.
– V-au explicat din ce motive au făcut acest lucru?
– Pentru că aveau impresia că democrația este pierdere de vreme. Aveau senzația că democrația îți oferă o soluție, dar nu se știe cînd, trebuie să aștepți zeci de ani ca să obții o soluție democratică viabilă. Pe cînd spiritul legionar, care era un spirit revoluționar, îți dădea imediat soluția problemei. Dar asta era Europa atunci. Să nu uităm că, în momentul apariției moșcării legionare, în Italia era Mussolini, în Germania era Hitler, în Rusia era Stalin. Fiecare, în felul lui, accelerase istoria. Și ăsta cred că a fost drogul unei generații și la noi. Astăzi nu mau sînt aceleași condiții. Și, din acest punct de vedere, sînt mai curînd tentat să cred că, la noi, generațiile viitoare vor redescoperi politica, în sensul ei democratic. (Interviu realizat de Nicoleta BICHESCU)
Pe raster:
– Credeți că, la alegerile de anul viitor, va exista un absenteism masiv al electoratului de la vot?
– Da, este lucrul de care mă tem, pentru că a pătruns o idee, și s-a văzut foarte clar cu prilejul Constituției, ideea promovării politicii ca o marfă. Ideea nu e incorectă în sine. Recent am avut o discuție cu șeful campaniei, care s-a ocupat de promovarea Constituției ca o marfă și nu e o idee grea sau greșită în sine. Poate se va încerca șI la anul în același fel. Dar depinde ce vei propune în politica asta. Nu poți să propui an de an același produs și să ai pretenția că e nou. Ori înveți din reclamă și schimbi fața politicii, ori încerci să spui că vinzi o altă politică. Numai că omul, dacă va avedea aceleași chipuri, aceleași minciuni și aceleași promisiuni s-ar putea să se sature și să stea acasă. Cred, totuși, că va fi un absenteism mai mic decît cel de la Constituție.
– Este vina politicienilor că românii nu mai vor să mai iasă din casă, pentru a vota?
– Aș deosebi puțin lucrurile între ele, între ceea ce s-a întîmplat la referendum și alegerile de anul viitor. Această Constituție nu a avut o miză politică. În 1991 era opoziția care nu dorea Constituția, era puterea care dorea. Nu mai spunem din ce motive, că erau monarhiști, că nu erau monarhiști. Acum nu a mai fost așa: și puterea și opoziția au fost de acord. Lumea nu a mai simțit o miză politică. În schimb, la anul, va fi o miză politică și absenteismul va fi mai mic. Ce mă tem, însă, este că absenteismul va marca tînăra generație electorală. Ei s-ar putea să fie mai plictisiți.
– Cum credeți că va arăta campania electorală 2004?
– Va fi o luptă care sper să se dea după argumente corecte. Ce mă tem, și o spun la modul foarte deschis, este ca nu cumva Partidul Social Democrat să încerce o diversiune de tipul celei din 2000, în ideea de a-l susține pe Corneliu Vadim Tudor să ajungă în turul al doilea. Singura șansă a lui Adrian Năstase, dacă va participa la campania prezidențială, singura șansă să cîștige, este să ajungă în turul al doilea cu Corneliu Vadim Tudor. Altfel, cu Theodor Stolojan va avea mari probleme. (Nicoleta BICHESCU)
Alt raster:
„Cine e corect și respectă legea e un fraier. Aceasta este moștenirea PSD”
– Care vi se pare cea mai gravă problemă a societății românești actuale?
– Fără îndoială, justiția. Este fenomenul care îI marchează cel mai mult pe oameni. Aceasta este moștenirea care rămîne de la PSD: cine este corect și respectă legea este un fraier. Justiția în România a ajuns o caricatură, legată nu doar la ochi, ci și la mîini și cu o bilă de deținut agățată de picioare. Există nenumărate cazuri de procese cîștigate la Strasbourg, care cred că sînt mai mult decît concludente pentru ceea ce mai înseamnă justiție în România.
Lasă un răspuns