EDITORIAL De ce ne pleacă profesorii buni

Eduard ADAM

O colegă de-a mea a cerut deunăzi la Inspectoratul Școlar o statistică referitoare la cîți profesori suplinitori predau acum în județ. Stupoare: mai bine de un sfert dintre dascăli se plimbă an de an de la o școală la alta. N-au pregătirea necesară și sînt obligați să migreze. N-au leafă mare, nu-i interesează prea tare nici să-i învețe pe elevi. Pentru ei, școala nu-i decît un loc de muncă. Fără dăruire, fără implicații de ordin afectiv. E și firesc, la cîți bani cîștigă.

Spuneam că un sfert dintre dascălii din județ sînt suplinitori. Și mai grav este că circa 170 dintre ei nu s-au prezentat, în vară, pentru a le fi evaluate cunoștințele. Oare de ce? Poate un răspuns ar fi acela că foarte mulți au studiat organe de mașini și predau latina. Sînt conștienți de limitele lor și-atunci înțeleg să renunțe la examinări, care i-ar pune, probabil, în posturi ridicole.

Asta e situația. Avem profesori suplinitori cu duiumul, iar din pricina lor suferă elevii. Ceea ce fac prin cătune uitate de lume unii suplinitori, numai ore nu se cheamă. În școli în care n-ai nici material didactic, imobilele stau să cadă și copiii vin la ore doar pentru corn și lapte, orice poți face, numai învățămînt de calitate nu. Și totuși, cum de s-a ajuns aici? De ce nu mai sînt atrași tinerii de învățămînt? De ce fug dascălii, chiar și cei cu experiență, unde văd cu ochii, doar să scape de catedre?

Aș spune că nu dascălii sînt de vină pentru că s-a ajuns aici. Facem învățămînt cu suplinitori, fiindcă profesorii buni au dat bir cu fugiții. S-a întîmplat în vară. Unii directori au dosit posturi, iar profesorii calificați au primit catedre aiurea prin județ. Mulți dintre aceștia au renunțat la catedrele pe care deveniseră titulari. Decît să facă navetă nu știu în ce comună, la 60 de kilometri distanță de oraș, un profesor calificat renunță la post. Și nu pentru că se teme de muncă, ci fiindcă salariul primit este de mizerie. Sporurile de navetă și rural sînt praf în ochi. Bănuții aceia nu le-ajung nici să-și achite drumurile făcute zilnic. Dar unii s-au dus la post chiar și-n aceste condiții. Dar s-au trezit că trebuie să țină ore în casa unui om din sat sau într-o școală șubrezită rău. Planșe, desene, mulaje necesare la ore, visuri frumoase. Mai întîi trebuie reparată lumina și luate lemne de foc, dar nici pentru acestea nu sînt bani.

E clar, avantajele materiale nu există în învățămîntul românesc actual. Ar mai rămîne satisfacția profesională. Și mi-a venit în minte cazul unei foste colege de liceu. A terminat Engleză – Franceză la Iași și a ajuns profesoară la Liceul Alecsandri. A predat un an, însă leafa de profesor debutant abia îi ajungea de mîncare. Dar și-a făcut orele cum trebuie. A pregătit chiar și copii care au ajuns la olimpiadă. Făcea pregătire de dimineață pînă seara ca să supraviețuiască. Într-o zi, în timpul orei, un elev i-a cerut împrumut, la mișto, 50.000 de lei. „N-are, mă, de unde să aibă!”, i-a replicat puștiul aflat cu el în bancă. Colega mea a renunțat la scurtă vreme la învățămînt. Acum e la muncă în Anglia. M-a sunat deunăzi. „Niciodată, nu merită efortul”, a venit răspunsul ei, cînd am întrebat-o dacă s-ar mai întoarce vreodată la catedră.