REPORTER ÎN PIAȚĂ Două muzici două…

Într-o anume parte a pieții centrale din Bacău e o perpetuă sărbătoare. Asta constat zilnic, dar mai ales joia și duminica, după muzica ce învăluie aici totul: lumea asta clocotindă, dar și tarabele, magazinele și magazinașele, altfel spus tot ce mișcă și tot ce nu mișcă. Din difuzoarele scoase afară dintr-un chioșc, un glas de femeie, acompaniat de o orchestră șăgalnică, te anunță că „La mare, la mare, / Se distrează tare,” iar alte două boxe împrăștie în jur și în văzduh versuri de o adîncă cugetare filosofică: „Femeia te ridică, femeia te coboară…” Și tot așa, muzica venind din toate părțile, ca un fluviu revărsat din care nu mai poți ieși, din care nu mai ai nici o scăpare. „Muzicienii” – vreau să spun cei care comercializează CD-uri și casete – te îmbie, astfel, să cumperi. După marea revoluție din decembrie ’89, comerțul acesta a cunoscut – aidoma altor „comerțuri” – o înflorire fără concurență. Muzică de toate felurile, pentru aproape toate gusturile, dar, mai ales, pentru gusturile fără prea mult … gust. Iată, astăzi e joi, zi de tîrg, iar în dreptul acestei „prăvălii” din capătul pieții s-au strîns cîțiva inși care ascultă, cu pietate, o melodie de genul „La mare, la mare…” Sînt și vreo două fetișcane care, probabil în amintirea zilelor și nopților cînd „s-a distrat tare”, sînt toropite de-a dreptul de melodie, iar oftatul ce le dă buzna din piept îmi întărește convingerea asta. De fapt, părerile privind calitatea muzicii acesteia sînt împărțite. Cei mai mulți, chiar covîrșitoarea majoritate, o adoră, viața lor e această muzică. Dar sînt și inși „cîrcotași”, care spun că muzica aceasta de piață e o „adevărată poluare a culturii, a muzicii noastre”, o „sfidare a bunului simț” (mai ales versurile) ș.a.m.d. În ce mă privește, sînt hotărît să trec tot mai rar prin această zonă, asta pentru liniștea sufletului meu. (Eugen VERMAN)