– Considerați că în urma acestui ultim raport de țară România mai are vreo șansă să prindă trenul numit „Europa”?
– Marea șansă a României constă în intenția clară a Uniunii Europene de susținere a țării noastre. Țările Uniunii Europene s-au angajat să continue extinderea, cu o nouă etapă în 2007 și, cel puțin din acest punct de vedere, sînt încredințat că UE va face tot ce-i stă în putință pentru ca acest calendar să se îndeplinească. Ar fi prea mult să spunem că România va intra în Uniunea Europeană chiar împotriva voinței ei sau împotriva voinței politice a vocației europene a guvernanților ei, însă e ceva adevăr în asta. Și s-ar putea ca, în ceasul al 12-lea, Uniunea Europeană să fie chiar mai îngăduitoare decît acum. De altfel, nu poate rămîne neobservat modul în care Uniunea Europeană s-a căznit să edulcoreze calificativul pe care l-a acordat României, astfel încît să nu descurajeze mediile politice și pe cele sociale românești, printr-un verdict decisiv și negativ. E foarte important însă ca, acum, în România să se declanșeze o dezbatere publică. Instituția prezidențială să-și intre în rol și să organizeze rapid un dialog politic cu partidele. Iar eu am propus acest lucru, dar o întîlnire nu va putea avea loc mai devreme de ședința Consiliului Național Consultativ al Alianței PNL – PD. Eu am propus să facem o solicitare Guvernului să folosească procedura angajării răspunderii și să prezinte în Parlament un program foarte dur și aplicat, care să atenueze decalajele pentru integrare pe care le are România. Această procedură ar avea un dublu rol: pe de o parte ar arăta că Guvernul a înțeles că are o responsabilitate în faptul că sîntem încă într-o situație ambiguă, și în al doilea rînd să fie un pas în calea unei democrații consuensuale. Să existe un document susținut de toate partidele. Așadar, eu cred că ar fi prea mult să cerem UE să continue cu îngăduința. De ce spun asta? Pentru că aderarea la UE nu e o simplă formalitate, o semnatură așezată pe un petec de hîrtie. Sînt niște consecințe economice și dacă nu sîntem pregătiți pentru asta, ele or să fie dramatice: în planul șomajului, al exodului forței de muncă și chiar în planul unui confort național.
– De ce credeți că am ajuns noi mai jos decît Bulgaria? Știți, statisticile din ultima vreme au demonstrat că la multe capitole de negociere sîntem în urma bulgarilor?
– Noi am ajuns mai rău decît bulgarii pentru că într-o vreme bulgarii au fost mai rău decît noi. Faptul că în Bulgaria a existat o perioadă, prin ’96 – ’98, cînd sub conducerea forțelor socialiste inflația devenise devastatoare și pîrghiile economice se șubreziseră, a obligat Bulgaria să treacă la o disciplină foarte severă. Bulgaria a introdus Consiliul Monetar, a legat în mod rigid leva de marca germană. A fost pentru Bulgaria o situație foarte delicată, în care pierderile din economie nu mai puteau fi ascunse, în care nu se mai puteau folosi artificii de politică monetară pentru a amîna explozia tensiunilor și, trecînd prin aceste furci caudine, Bulgaria a reușit să creeze stabilizarea. Practic, diferența majoră dintre Bulgaria și România este că Bulgaria este mai avansată în ce privește stabilitatea monetară. Și mai este un lucru care are consecințe și în planul emancipării mentalităților: oricît ne supără pe noi polițiștii bulgari, totuși, în Bulgaria, retrocedarea imobilelor abuziv confiscate s-a făcut foarte rapid după ’90. Și nu doar acestea, ci și imobilele cu destinație comercială și productivă. Și-n timp ce noi, în ’90, l-am scos pe fostul rege cu baionetele și cu mitralierele din țară, Bulgaria este condusă de moștenitorul tronului și primul ministru din Bulgaria are un nume foarte nemțesc, dar asta nu i-a împiedicat pe bulgari să îl voteze. E drept că a fost o construcție politică fragilă, care probabil că nu va mai rezista încă un mandat electoral, dar faptul că bulgarii au fost conduși de moștenitorul tronului arată că acolo mentalitățile sînt ceva mai avansate decît în România. Cu siguranță și datorită abilității sporite pe care moștenitoriii comunismului le-au avut în România în comparație cu Bulgaria.
„România a pierdut șansa de emancipare”
– Aș vrea să revenim la ce spuneam anterior, că sîntem la coada Europei. Credeți că este corupția unul dintre principalele motive pentru care sîntem astăzi aici?
– Motivele sînt numeroase și ele vin de foarte departe din istorie. Nu vreau să invoc acum decalajul industrial sau pe cel instituțional pe care le-a avut România față de țările occidentale. Însă aș vrea să pornesc de la anul 1968. Atunci, cînd Europa de Răsărit se trezea și intelectualitatea construia structuri de rezistență anticomunistă, cum s-a întîmplat de pildă cu Carta 77, cum s-a întîmplat cu Masa Rotundă din Polonia și înființarea, în 1980, a sindicatului Solidaritatea, în România, intelectualitatea intra în partid. Chiar dacă unii dintre acești intelectuali, cum ar fi Mihai Botez, ulterior au devenit dizidenți iluștri, totuși noi am ratat momentul ’68, care a fost un moment de luciditate pentru Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, iar pentru noi a fost unul de uitare, de lipsă de luciditate. Și-am pierdut acea șansă a emancipării. Consecința? La noi dizidența sau rezistența anticomunistă a fost disparată, cu personalități care nu puteau să structureze nimic în jurul lor și care, ca atare, nu au construit nici o instituție de rezistență anticomunistă. În 1989, noi nu am avut nici o structură legitimată de rezistență anticoimunistă. Al doilea lucru a fost că în România revoluția a fost mult mai sîngeroasă decît în alte părți, ceea ce a permis legitimarea unei structuri politice care nu avea dreptul să ceară acest lucru. Și-al treilea lucru, în România au reapărut, ca nicăieri în această zonă, partidele istorice. Nepregătite, cu lideri care își trăiseră tinerețea în închisori și perioada de maturitate într-o existență temătoare, marginalizați și lipsiți de vocație managerială. Din acest motiv, la noi viața politică a fost oarecum diferită de alte părți, pentru că ea a fost bîntuită de frustrare și de mesaj negativ. Alternativele au fost negative și dezbaterea principală a anilor ’90 a fost între comunism și anticomunism, cînd trebuia să fie dusă între forțe anacronice retrograde și forțe modernizatoare. Conceptul de modernizare a lipsit în anii ’90 de la noi. Au fost cîteva momente pe care alte țări le-au fructificat. În ’90 – ’93, în țările Europei Centrale și de Est a avut loc un proces de transformare instituțională. Mai ales pe linia privatizărilor. România a ratat acest moment și a ratat și momentul stabilizării prețurilor. Sau acesta din urmă lucru, dacă s-a făcut, a fost cu jumătate de măsură. Asta a făcut ca inflația să fie mai puternică, ajustările din economie să fie mai reduse și, în general, să avem un decalaj. România încă mai are un decalaj de aproape zece ani față de țările din jur. Și nu vorbesc de Bulgaria, ci de țările care aderă acum în noul val în Uniunea Europeană.
– Dumneavoastră vorbeați despre starturi pierdute, dar aș vrea să vă referiți la corupție…
– Motivul principal este acesta al specificului construcției configurației politice a anilor ’90. Faptul că în România există atîta corupție este consecința a ceea ce s-a întîmplat atunci. De ce?! Pentru că dacă în anii ‘ 90 în România s-ar fi procedat la o terapie mai rapidă – nu spun terapie șoc, fiindcă este un concept fals pentru astfel de transformări. O transformare instituțională nu poate fi șoc. O instituție nu se construiește niciodată peste noapte, fiindcă nu e suficient s-o zugrăvești. Ea trebuie să funcționeze, să ai personal, să ai o viziune managerială, deci terapia nu putea fi șoc. Trebuia însă o terapie fermă, care să fie cinstită, să aibă un ritm susținut, să fie profundă. Din cauză că nu s-a întîmplat așa, perioada de trecere a activelor statului în mîinile private a fost una lungă, și din acest motiv a fost posibil de controlat. Motiv pentru care structurile de influență din perioada comunistă s-au convertit în structuri de influență din perioada actuală. Neexistînd burse de valori, un mediu competițional, acest transfer a putut fi controlat. Dacă înainte de 1989, structurile hegemonice ale țării se bazau pe influență, aveau o forță nonmonetară – valuta atunci era influența, ei au convertit influența sălbatică. Nu te poți duce la Nisa să-ți faci concediul fiind cumnat cu tovarășul vice de la primărie. Trebuie să ai bani. La noi s-a făcut această convertire.
În România, priviți ce se întîmplă cu partidul de guvernămînt, care, de fapt, cu foarte puțină perioadă, ’96 – 2000, a condus practic țara și a condus-o și în ’98 – 2000, însă atunci a fost în cantonament. Iar cei care au guvernat și care au fost corupți au fost, de fapt, niște brokeri ai PSD-ului. Au fost niște comisionari ai PDSR-ului. Căutați dumneavoastră printre beneficiarii privatizărilor de IAS-uri sau de fabrici din ’96 – 2000 membri marcanți ai PNȚ-ului. N-o să găsiți!
„Comunismul n-a murit în ’89, el și-a înscenat moartea”
– Avem un bebeficiar de marcă, dar din cealaltă parte, Corneliu Iacobov, care a profitat din plin…
– Așa, și în Bacău se vede foarte bine acest lucru. Ei bine, acest partid de guvernămînt este format din următoarele structuri: activiști, chiar de prim rang, dar de ranguri pînă la cele mai mici în structurile locale, deci activiști ai fostului partid comunist, funcționari din ministerele de sinteză ale guvernelor comuniste. În al treilea rînd, avem foști profesori de la școlile de partid și cercetători de la institutele de profil de cercetare a socialismului sau pepinierele comunismului. Avem activiști de la Uniunea Tineretului Comunist și, în general, din preajma fiului lui Nicolae Ceaușescu, Nicu Ceaușescu. În al cincilea rînd, avem reprezentanți ai fostelor structuri represive – ai Procuraturii, ai Securității, de la Serviciul de Informații Externe și ai compartimentelor economice afiliate acestora. Și, în al șaselea rînd, avem cumetri și rude de pînă la gradul patru ai primelor cinci categorii. Aceasta este structura conducerii Partidului Social Democrat. Și care nu a făcut decît să convertească structurile dinainte. Comunismul n-a murit în 1989, el și-a înscenat moartea. Așa cum un criminal își aruncă pardesiul în apă, avînd grijă să-și lase buletinul în buzunarul de la piept, ca lumea să creadă că s-a înecat, tot așa a făcut și comunismul. Și-a înfășurat mantaua, a pus sîngele lui Ceaușescu să păteze gulerul și-a aruncat-o pe apă. Dar, de fapt, structurile s-au păstrat și, foarte interesant, persoanele menite să dea o imagine mai europeană comunismului, pentru că s-au gîndit și la asta, au continuat să fie liderii României. Uitați-vă cine conduce România! Sînt oameni care au fost pregătiți, care au făcut burse, de educația cărora unii s-au ocupat cu mare grijă.
Însă să vă spun un lucru: eu nu sînt anticomunist. Eu nu cred că dezbaterea trebuie să fie între comunism și anticomunism. De ce spun că sînt anticomunist?! Pentru că eu disprețuiesc prea mult comunismul ca să mă definesc prin raportare la comunism. Și cine este mai întîi de toate anticomunist și-abia apoi modernist, pînă la urmă riscă să semene cu comuniștii. Pentru că în această luptă invoci argumente, capeți o stilistică și un limbaj care ajunge să te identifice pînă la urmă cu cel împotriva căruia lupți. Principala noastră luptă trebuie să fie pentru modernizare. Dacă vom cîștiga această bătălie, atunci mentalitățile comuniste, relațiile de influență comunistă se vor destrăma și-aceea va fi cu adevărat victoria noastră. Pentru că, altfel, numai cu anticomunism nu reușești nici să echilibrezi bugetul, nici să diminuezi pierderile din economie. Ăsta este motivul pentru care eu cred că trebuie să renunțăm la retorica anilor ’90 și să fim mult mai pragmatici. Și mă bucur că în programul – platformă de guvernare a Alianței PNL – PD am reușit să imprimăm acest lucru.
„La noi există capitalism cu voie de la primărie”
– Ați pomenit anterior de perioada privatizărilor. În 2001, statul a șters societății Rafo Onești, imediat ce a fost cumpărată de Corneliu Iacobov, 3.000 de miliarde de lei. Acum, aceeași firmă are datorii la stat de 7.000 de miliarde. Credeți că îngropînd bani de la bugetul statului se poate vorbi de o economie de piață funcțională în România?
– Există două abordări: dacă avem economie de piață funcțională și, apoi, dacă am primit economie de piață funcțională. Noi putem să primi fără să avem, sau putem să avem fără să primim. Noi nici n-am primit-o și nici n-o avem. Atitudinea Uniunii Europene mi se pare corectă: n-avem economie de piață funcțională. Pentru că nu e destul să ai oameni care au o societate privată. Trebuie să existe competiție, să existe un acces democratic la resurse, să existe proceduri simple de a intra pe piață, proceduri onorabile de a ieși de pe piață, prin procedura falimentului. Așadar, la noi există un soi de capitalism cu voie de la primărie. Un capitalism neînțărcat, în care există în continuare un cordon ombilical între stat și privații de mare succes. Există, slavă Domnului și asta e marea noastră șansă, o categorie de truditori, oameni care au pornit cu mîinile goale și cu riscul propriei locuințe și a propriei averi strînse, care constituie germenii reformei spontane pînă la urmă. Însă există această rețea care face o combinație între comunism, feudalism și capitalism, adică folosește aparențele capitalismului, dar pe o structură feudală și cu mentalități comuniste. Încă o dată: comunismul e ca aburul. Nu poți să fii capitalist pe strada asta și să fii socialist pe strada de alături. Capitalismul nu e pînă la colțul străzii. România ori e capitalistă, ori nu e. Iar România nu este din păcate. Cu o agricultură arhaică nu poți să faci capitalism. Apoi, nu există cîteva atribute ale capitalismului, cum ar fi ordinea și eficiența. România, din păcate, nu este eficientă în plan național, și asta se vede bine din structura bugetului, unde cea mai mare parte a impozitării este pe muncă – contribuția la asigurările sociale, impozitul pe venitul global și foarte puțin impozit pe profit și mai deloc impozit pe capital. Și se vede în starea de ilegalitate. La noi, averile nu sînt legitimate prin trudă și prin respectarea legii. Și, în privința asta, Bacăul este un caz flagrant. În Bacău, avuția statului a fost negociată la tarabă prin strigare, dar cei care au participat la strigări n-au fost dintre cei cu voce frumoasă, ci dintre cei mai răgușiți. Și nu e destul că privatizările s-au făcut într-un mod oneros și încălcînd spiritul economiei pe care privatizarea ar trebui să-l nască, dar s-a făcut într-un mod care, ulterior, a dus la batjocorirea acestei proprietăți. Faptul că există rafinării care nu numai că nu plătesc datoriile la stat, dar li se tolerează chiar să nu plătească țițeiul pe care-l cumpără, și cărora li se tolerează apoi o ieșire onorabilă prin faliment, astfel încît cei care au făcut toate astea să nu mai fie pedepsiți și urmăriți, mi se pare chiar un caz flagrant. Și cred că, dacă ar fi să dăm o definire, o expresie sintetică a corupției din România, a jafului care duce la găurile din buget și la sărăcie, exemplele Rafo și Dărmănești sînt deja obiecte de vitrină.
A consemnat Eduard ADAM
Lasă un răspuns