Al doilea război din Irak, din primăvara acestui an, cu evenimentele care i-au urmat și acțiunile permanente de hărțuire pe care le inițiază loialiștii lui Sadam Hussein, cărora le sîntem martori, soldate aproape în fiecare zi cu pierderi de vieți omenești și cu răniți din rîndurile soldaților coaliției militare internaționale are numeroase similitudini cu evenimente petrecute în urmă cu aproape două milenii pe aceleași teritorii, dar cu alți protagoniști. Cîteva puncte de vedere extrem de interesante pe această temă primim de la un reputat specialist român în istorie universală, cercetător stabilit în Germania
După războiul victorios purtat împotriva dacilor la nord de Dunăre, împăratul Traian și-a îndreptat atenția asupra inamicului dintre Tigru și Eufrat (Irakul de azi). Motivul războiului era intenția regelui parților, Chosroes, de a introniza în Armenia un favorit, împotriva intereselor Romei. Traian dă un ultimatum, pe care parții nu-l acceptă. In primăvara anului 114 începe războiul. Superioritatea militară și-a spus de la început cuvîntul. Legiunile romane ocupă Armenia și punctele strategice, așa că parții se retrag, iar șefii locali îl asigură pe împăratul roman de toată loialitatea lor.
In toamna aceluiaș an legiunile romane ocupă deja nordul Irakului de azi și autoritățile locale se supun fără probleme, mai ales că parții, aparent, nu mai erau în măsură să riposteze cu armele. In anul 115 situația e sub control. Traian se retrage la cartierul său de iarnă din Antiohia și Senatul Roman îi adaugă la titlurile de glorie „Dacicus”, din anul 102 și la cel de „Optimus principes”, din anul 114, pe cel de „Particus”. Acesta din urmă, oarecum prea devreme, cu toate că în 116 legiunile ajung pe Eufrat, la Kerbala de azi, transportă vasele de pe Eufrat, pe uscat, pînă pe Tigru și ocupă Seleukeia, nu departe de Bagdadul de azi. În numai doi ani – un război fulger în acele timpuri – Traian distruge împărăția parților și ajunge, ca și Alexandru cel Mare, în Golful Persic, nu departe de Basra, adică acolo unde anglo-americanii luptă în prezent. Dar cînd victoria părea deplină, Traian primește vești despre revoltele din nord și e în primejdie să fie izolat, așa că, în marș forțat, revine și vasalii sînt învinși din nou. Orașul Hatra, azi Tikrit, locul de baștină al lui Sadam Hussein, opune, însă, o mare rezistență. Lipsa de apă, soarele necruțător și atacurile nomazilor îl determină pe Traian, în vara anului 117, să se retragă în Antiohia și, la 7 august, moare în capitala Siriei. Urmașului său Hadrian îi lasă visteria goală și ținuturile din Irak pierdute. Adică nimic!
Superioritatea militară romană era înșelătoare într-un teritoriu unde vasalii autonomi trec, peste noapte, de la supunere la rezistență și unde mentalitatea, geografia și clima erau la fel de străine împăratului Traian, ca și ofițerilor lui.
O paralelă între războiul romanilor și cel al anglo-americanilor: 1 – superioritatea militară nu se pune în discuție; 2 – victoriile inițiale sînt programate și strălucitoare; 3 – războiul fulger anunțat nu reușește pe deplin; 4 – linia de demarcație între supunere și rezistență la autohtoni e la fel de neclară; 5 – Genius loci pare a nu se fi modificat în două milenii. SUA se consideră urmașa Imperiului. Acesta, după războiul cu parții – din Irakul de azi – a intrat într-o fază de degradare. Vor reuși anglo-americanii acolo unde au eșuat romanii? Aceasta-i întrebarea! (prof. dr. Viorel Roman, consilier academic la Universitatea din Bremen)
Lasă un răspuns