Arta de a fi tată

• Costel Axinte din Stejaru-Scorțeni a crescut singur șase copii • doi dintre aceștia nu sînt ai lui, ci ai celei de-a doua „soții”, care l-a părăsit • singurul care i-a făcut probleme este mezinul Dumitrel, care, timp de o săptămînă, a turnat minciuni salariaților de la Centrul de Minori • brașoavele puștiului au, totuși, la bază întîmplări adevărate

Comuniștii au inventat, la un moment dat, termenul de „mamă eroină”, orice femeie cu mai mulți de patru-cinci copii primînd cîțiva leuți în plus. Costel Axinte din Stejaru-Scorțeni poate trece, lejer, drept tată „eroin”. Aceiași comuniști i-au ras casa de pe fața pămîntului în numai jumătate de oră, în ajunul Paștelui, dar nu l-au putut împiedica să crească, ajutat doar de părinți, șase copii. „Căsătorit” de trei ori, dar numai prima dată legitim, bărbatul i-a adoptat și odraslele celei de-a doua „soții”. Totul doar pentru că și-a iubit copiii mai mult ca orice. Singurul care i-a făcut probleme a fost mezinul Dumitrel. Plecat de acasă, acesta a ajuns la Centrul de Minori și, timp de o săptămînă, a spus salariaților de aici minciună după minciună. Puștiul a susținut că este din Siliștea- Brăila, că ambii părinți ar fi murit de SIDA, în timp ce un frate mai mic a decedat opărit. O poveste impresionantă, din care numai decesul mamei era adevărat. Comuna brăileană Siliștea a fost, totuși, reședința familiei Axinte pentru doi ani, în timp ce micuțul opărit nu era frate, ci verișor. Mult mai impresionantă s-a dovedit, însă, a fi povestea tatălui.

Pribeag prin Banat

Costel Axinte a plecat, în 1973, din satul natal să lucreze la Timișoara. Avea 25 de ani. Aici a cunoscut-o pe Veronica, o bănățeancă care l-a convins să-și pună prirostriile. Intrat în rîndul bărbaților „așezați”, omul și-a adus nevasta acasă, la Stejaru. Peste patru ani venea pe lume Irina, primul copil al familiei Axinte, pentru ca în 1980 să se nască Cristian. „La numai o lună de la nașterea băiatului, Veronica mi-a spus că vrea acasă, în Banat. Am plecat din nou la Timișoara, dar, după zece luni, ne-am despărțit definitiv. Cînd am plecat, am vrut să-mi iau copiii cu mine, dar am putut să-l iau doar pe Cristian. Pe fată o ascunsese de mine și a rămas cu mama ei. De divorțat, am divorțat, însă, de abia în 1983”, povestește bărbatul. Cel mai mult a suferit Catinca Axinte, mama lui Costel. „Eu am crescut-o pe Irina pînă la doi ani jumate. Îmi spunea mama Tinta, pentru că nu putea să spună Tinca, cum îmi spun toți din familie”, spune bătrîna. Întors acasă, Costel Axinte a întîlnit-o, în 1982, pe Elena Chiriac și, în același an, au plecat la Brăila, unde bărbatul s-a angajat la fostul ISCIP din localitate. Legat încă, oficial, de Veronica, bărbatul nu a avut de ales decît concubinajul. Acest amănunt nu i-a împiedicat însă, pe cei doi să dea naștere altor trei copii. Ionuț a venit pe lume în 1986, urmat, anul următor, de Mihaela și, în 1989, de Cătălin. Născut în prag de Revoluție, micuțul s-a dovedit a fi bolnăvicios și nu a trăit decît patru ani.

A treia „soție”, cunoscută la Brăila

Proaspăta democrație a trezit în sufletul Elenei aspirații occidentale și, fără prea multe explicații, l-a părăsit pe Costel. A luat-o cu ea doar pe Mihaela. Rămas din nou singur, bărbatul și-a găsit alinarea în brațele Nuței Butnaru. Copiii lui Costel au căpătat o nouă mamă, dar și doi frați, pe Florentina și Mitică. În 1992, familia Axinte s-a mărit încă o dată. Atunci s-a născut Daniela, pentru ca, doi ani mai tîrziu, să vină pe lume Dumitrel. În 2000, Cel de Sus și-a zis, probabil, că familia lui Costel numără prea multe suflete și a decis să o cheme la El pe Nuța. Rămas singur pentru a treia oară, dar și șomer, Costel a avut o singură soluție: s-a întors acasă. Definitiv. De atunci au trecut patru ani. Ionuț a ales, la 17 ani, să se angajeze la un sătean din Podiș-Mărgineni, în timp ce Florentina s-a căsătorit, în mai anul trecut, cu un băiat din sat. De rezistat, nu a rezistat decît două luni. „Pe 5 mai 2002 au avut nunta, dar, în iunie, soțul său ne-a spus că a plecat de acasă. Unde? Nimeni nu știe”, explică bunica Tinca. Mitică, Daniela și Dumitrel încă mai ies, în fiecare dimineața, pe poarta bunicilor pentru a se duce, cale de trei kilometri, la școală, în Grigoreni. Casa care ar fi trebuit să fie a lor nu mai există din 1986, pentru că așa au vrut comuniștii.

Demolare în jumătate de oră

Satul Stejaru există încă pe harta județului doar printr-o minune, după ce comuniștii au vrut să-l radă de pe fața pămîntului. „Cei de la Sfatul Popular mi-au spus că-mi dau un apartament într-unul din blocurile care urmau să se construiască în locul casei, dar nici n-am vrut să aud. Pentru casa pe care i-o luasem lui Costel am primit vreo cinci somații de demolare. Țin minte că era în Vinerea Luminată de dinainte de Paștele din ’86, cînd au venit la mine doamna Jipa și domnul Ardeleanu de la partid. Mi-au spus ca în jumătate de oră să demolez caza lui Costel. Eu eram cu mîinile în aluat și le-am spus că nu pot face asta, mai ales că am treabă. Atunci doamna Jipa mi-a zis, să mă scuzați de expresie, că se c..că în aluatul meu și a plecat. După vreo jumătate de oră m-am uitat în direcția în care, pînă atunci, era casa lui Costel, dar n-am văzut decît dărîmături. Trecuse cu buldozerul peste ea”, povestește bunica Tinca. Mărunțică și puțin adusă de spate, bătrîna își șterge pe furiș o lacrimă apărută în colțul ochilor. Ajunsă la 65 de ani, bunica Tinca a crescut în propria bătătură opt copii și șase nepoți, dar nu s-a plîns niciodată. Lacrimile au apărut, însă, la începutul lunii, cînd Dumitrel, mezinul familiei a dispărut de acasă fără să spună un cuvînt.

De la hram, la Centrul de Minori

Un echipaj de gardieni publici a adus, pe 10 noiembrie, la Centrul de Minori din cadrul Direcției Generale pentru Protecția Copilului (DGPC) un puști, care pretindea că ar fi din Siliștea-Brăila și că ambii părinți ar fi decedat fiind bolnavi de SIDA. O poveste impresionantă, care i-a pus însă, pe gînduri pe speciliștii Centrului tocmai datorită perfecțiunii ei, mai ales că polițiștii din Siliștea-Brăila au infirmat existența vreunei familii Axinte în localitate. Luat la întrebări, Dumitrel a recunoscut, după o săptămînă de turnat minciuni, că, de fapt, e din Stejaru-Scorțeni. „Fratele meu e dascăl și cîntă pe la mai multe biserici din zonă. Pe 8 noiembrie a fost hram la Podiș și, pe la șase dimineața, am plecat cu toții la biserică. Dumitrel nu a spus că ar vrea să meargă și el, de aceea l-am lăsat acasă. Ulterior am aflat că, de fapt, el s-a trezit după noi și a luat-o de unul singur spre biserica din Podiș. Acolo s-a întîlnit cu o rudă de-a noastră din Luncani, care l-a luat la el acasă, dar seara, l-a trimis înapoi. Dumitrel nu a mai ajuns la Stejaru, ci la Bacău”, povestește Nicoleta Perju, una din mătușele puștiului venită, împreună cu bunica Tinca și Costel Axinte, să-l ia acasă pe Dumitrel. Tatăl acestuia spune că, în primele două zile, nu l-a impacientat lipsa băiatului, „pentru că am crezut că s-a dus la Ionuț, la Podiș. Cînd am văzut că nu apare nici luni, m-am dus eu la Podiș și am văzut că nu e nici aici. Atunci am anunțat poliția din Mărgineni și Scorțeni”, spune Costel Axinte. Omul nu-și poate explica, însă, ce l-a determinat pe Dumitrel să plece de acasă. Cum, de altfel, nimeni nu și-a putut explica unde a stat puștiul timp de două zile, între 8 și 10 noiembrie, pînă a ajuns la Centrul de Minori. Întrebat, acesta era pe punctul de a spune o nouă minciună, de aceea nu a mai contat. Important era doar faptul că familia Axinte era din nou fericită. Seria de cruci și lacrimile bunicii Tinca o demonstrau din plin. (Eduard CUCU)