• mulți dintre țaranii din județul Bacău habar nu aveau că ieri a fost sărbătoare națională • cei care știau au spus că sărbătoarea-i pentru cei avuți nu pentru cei săraci și proști
Se scurge din cer ceva ce nu-i nici ploaie, nici ninsoare. E un fel de pîclă, din picături mocroscopice de apă. Negura plutește pe coamele dealurilor și vitele se îndeamnă una pe alta în căutarea firelor de iarbă, rămășițe din amintirea verii care s-a scurs nepermis de repede. Prin comune, liniște deplină. Ici, colo, cîte un om cu o greblă sau o unelată în mînă, se îndreaptă agale către o țintă doar de el știută. Nici copiii nu-i vezi. Deși nu-i frig, pîcla care plutește de cîteva săptămîni nu-i îndeamnă pe oameni să trebăluiască pe afară. Ne apropiem de Traian, iar din goana mașinii vedem pe cîmp oameni cu plugurile și caii pe cîmp. Ară cîte un petec de pămînt înjurînd femeia, copiii, sărăcia și, din cînd în cînd, primarul. N-are acela nici o treabă cu faptul că nu a putut el să-și are la timp pămîntul, dar omul trebuie să-și verse năduful, iar primarul e cel mai la îndemînă. Oprim la Secuieni, la primărie. Ușa de la intrare este deschisă și trag nădejde că voi găsi ceva activitate pe acolo. „Nu mai intrați degeaba, că omul de servici a ieșit și s-a dus nu știu unde, iar în rest nu-i nimeni la primărie. Se bucură și ei, au atîta liber de vineri încoace. Tot stau pe acasă și-și văd de treburile din gospodrie”, aruncă cineva din drum. Nu-l cred și intru totuși în primărie. Ușile sînt încuiate peste tot. O grămadă de lemne trîntită pe culoar în fața unei uși, arată faptul că pe acolo n-a trecut decît „omul de servici”. Ne întorceam către mașină cînd ne atrage atenția oarece activitate. Un bărbat se chinuie să ridice un gard căzut într-o parte. „Eu sînt pesionar și nu am auzit să se facă nimic de 1 decembrie pe nicăieri. Nici la școală. Poate mai tîrziu o fi ceva, da’ motive de bucurie nu prea sînt. Cu sărăcia asta, nu are omul de ce să țopăie”, ne spune Emil Ifrim căznindu-se să ridice un leaț din gard. Pînă la Izvorul Berheciului nu mai întîlnim aproape pe nimeni pe drum. La primărie este pus lacătul pe ușă. În spatele clădirii se aude agitație. Niște bărbați tineri descarcă mobilă dintr-un tractor. Se opresc mirați să vadă lume străină. „A! Pentru asta ați venit? N-am auzit să se facă nimic pe la noi. Să ne bucurăm? Da, ne bucurăm că ne-au dat liber. Hai, bă, pune mîna la treabă, că acuși se face de prînz și noi n-am terminat”, îndeamnă unul dintre ei. Puțin mai la vale, o femeie cu doi copii ne privește uimită. „E 1 decembrie”, ne informează femeia ca pe niște oameni căzuți din cer. „Ce să fie? E prima zi de iarnă. Dacă asta o fi iarnă”, spune nesigură femeia, după ce unul dintre copii a tras-o de mînecă și i-a șoptit ceva la ureche. „Taci tu, nu te mai băga în vorba celor mari. Știu eu mai bine ca tine”, își pune ea plodul la punct și pleacă din ce în ce mai nesigură, după ce copilul o mai trage o dată de haină.
„Ce sărbătoare? Nu vedeți că eu nu am cu ce să-mi ar pămîntul?”
Spre Colonești vremea este din ce în ce mai afurisită. Pîcla s-a îndesit, iar prin sate lumea se vede doar prin geamuri trebăluind prin case. Ici, colo, cîte un bărbat intră sau iese din grajd. Din stradă, după niște garduri de leațuri aproape putrede, două bordeie netencuite se ridică doar cu puțin deasupra pămîntului. În spatele colibelor, doi bărbați chinuie două vaci înhămate la un plug. „Dii, vacă, lua-te-ar naiba, că pînă în primăvară stai și huzurești. Hai, mai trage oleacă, mai avem cîteva brazde și gata”, se stropșește la vite un bărbat încălțat cu cizme de gumă și căciulă căzăcească împinsă pe vîrful capului. Celălalt bărbat, de la coarnele plugului, îi spune ceva tovarășului său, și se opresc amîndoi cu ochii țintă către străinii care se îndreptau către ei pe cîmp. Din spatele unui coteț, un cîine slab de i se vedeau costele s-a aricit brusc și aproape că se îneacă în timp ce latră la noi. Bărbatul care îndemna vitele ne face semn să trecem fără probleme. Îmi răspund amîndoi la binețe și așteaptă să le spun ce vreau de la ei. Unul mustăcește în timp ce se uită la ghetele mele. „Apoi, pentru atîta lucru ați venit pînă la noi? Nu știu. O fi vreun sfînt și nu știu eu. Ce zici măi, Costele, o fi vreo sărbătoare astăzi și nu au știut nici femeile de ne-au lăsat la arat?”, întreabă, nedumerit, celălalt. „Ziua României. Da’ cu ce să mă bucure pe mine treaba asta? Eu nu am cu ce să ar, că sînt vai de capul meu. Am înjugat vacile la plug, una a mea și una a lui frate-miu. Uită-te și mata, pămîntu-i moale, dar ele abia îl răscolesc. Ehe, dacă aș fi avut eu bani de tractor, bine mai era”, spune Marinel Draga, încă nelămurit ce-o fi cu Ziua României.
În stradă, Marius Damian stă de vorbă cu șoferul nostru. Cum dă cu ochii de noi, cum dă să se retragă. Îl oprim, iar puțin după aceea mai apar încă vreo doi bărbați. „Știu!, cum să nu. E aceea, cum dracu’ o cheamă? E 1 Decembrie, ziua țării”, spune, luminat, bărbatul. „Cu ce să mă încălzească pe mine? Poate pe cei de la primărie, că abia așteptau și ei să apuce liber. Noi, restul tot cu necazurile de fiecare zi. Nu i-am auzit nici pe copii că ar fi făcut ceva, vreo serbare, da’ nici nu cred că le mai arde învățătoarelor, că nu știu cum să plece de la noi că au salariul mic. Mă trageți în poză?”, zice tînărul, cu privirea către fotograful care își căuta un unghi potrivit, după care a luat o poziție marțială și a înțepenit în loc.
„M-aș bucura dacă ne-ar da bani mai mulți pe cereale și pe animale”
Undeva către Satu Nou, doi bărbați stau de vorbă la poartă. Sînt la fel de nedumeriți ca și alții cînd îi întreb dacă știu ce sărbătorim pe 1
Decembrie. Se uită unul la altul și dau din umeri. „Anică! Ia vină încoace măi femeie, că vrea doamna să știe ce sărbătoare-i azi. Ia uită-te în calendar și vezi, că ne-am apucat de muncă și ne bate Cel de sus că lucrăm în zi de zăbavă”, se agită unul dintre ei. Cînd se dumiresc că nu-i nimic legat de vreo sărbătoare religioasă, bărbații încep să rîdă, iar cel mai în vîrstă spune că asta-i sărbătoare pentru puturoși. „Ce-are asta cu noi? Asta-i pentru cei avuți, nu pentru cei săraci și proști. Noi avem treabăm doamnă, de dimineață pînă seara, nu stăm să batem apa-n piuă ca domnii aceia de la televizor. Ăia nu au ce face de prea mult bine. Cînd om ajunge și noi ca ei, ne-om bucura și om sărbători și noi”, spune bărbatul dîndu-i un ghiont, a glumă, celuilalt. Cîteva case mai încolo, un bărbat în vîrful unui stog lua pale de fîn cu furca și le dădea jos. Dă să coboare după ce-l salut, dar îl asigur că putem sta de vorbă și așa. „Știu doamnă. E ziua României. Dar eu sînt la fel de necăjit ca în oricare altă zi. Mă voi bucura cînd guvernul va face ceva și va crește și nivelul de trai al țăranilor. M-am retras la țară după disponibilizare și mă doare sufletul cînd văd cum își bat joc de munca țăranilor. Cînd vor da preț bun pe cereale și pe animalele din ogrăzile oamenilor, atunci poate s-ar bucura și ei, dar așa… Muncesc din noapte în noapte și le dă statul două milioane de lei la hectar. O parte, că cealaltă o primesc după ce se recoltează. Ce sînt două milioane de lei? Să vină ei să are și să însămînțeze cu două milioane de lei un hectar”, spune Corneliu Bîlcu.
Mă întorc la mașină umilită de obida care răzbate din vorbele oamenilor. La radio se aude sunet de fanfară militară, iar un politician rostește un discurs găunos în care vorbește despre importanța zilei naționale. Fără să vreau îmi amintesc de bărbații care își înhămaseră vacile la plug și încerc să mi-l imaginez pe politician în locul lor. Nu-mi iese. Nu reușesc și pace să mi-l închipui pe parlamentarul care ține discursul încălțat cu cizme de gumă la coarnele plugului tras de vaci. (Mirela ROMANEȚ)
Lasă un răspuns