ACCENTE Creditomania de tranziție

O nouă preocupare obsedantă bîntuie printre românii rătăciți în tranziție: să fie creditați cît mai repede și mai mult. Creditul este un concept de marketing, folosit de cînd este lumea și pămîntul, prin care vînzătorul acceptă ca plata mărfii vîndute să fie efectuată ulterior, la o dată bine stabilită sau… la calendele grecești.

Cozi impresionante, dătătoare de speranță, comparabile numai cu cele care puteau fi văzute în „epoca de aur”, semn că acolo se vindea ceva de-ale gurii, pot fi văzute în zilele noastre la casele magazinelor de electrocasnice. Mass-media difuzează reclame care mai de care mai ispititoare. Girantul a devenit o persoană inutilă, avansul – o pretenție tot mai uitată, dobînda – un termen arhaic, folosit mai mult de bancheri. Au fost chiar și reclame în care românii erau îndemnați să ridice marfa, chiar dacă pe moment nu au bani, ratele urmînd să înceapă să le plătească… după ce se întorc din concediu.

După „lovituția” (?!) din 1989, România a început să fie invadată de produse de strictă necesitate, aduse din străinătate, care prin performanțele lor îmbunătățesc remarcabil condițiile de viață ale utilizatorilor lor. Problema este că prețurile lor sînt stabilite pe baza convertirii dolarilor sau „euroilor” în lei, astfel că românii, care au bugetul elaborat strict pe baza venitului minim, calculat de guvernanți cu formule oculte, se uită cu jind la vitrinele unde sînt etalate televizoare color, mașini automate de spălat și alte produse necesare unui trai decent. Cînd li s-a oferit oportunitatea să cumpere pe credit, urmare a concurenței acerbe dintre distribuitori, ei nu au stat prea mult pe gînduri și au profitat de ea. Astfel, în apropierea Crăciunului, comercianții își freacă mulțumiți palmele și anunță vînzări record de produse electrocasnice, mărirea numărului de vînzători pentru a face față afluenței de clienți.

În această euforie generală au început să apară primele semne de îngrijorare. Unii clienți au făcut uitate datoriile față de furnizori pentru mărfurile cumpărate, au devenit „țepari”. Cum s-a ajuns la aceste cazuri, care devin tot mai numeroase? A urmat românul simplu exemplul unora dintre marii îmbogățiți ai perioadei de tranziție, care se feresc să spună cum au ajuns să strîngă primul milion de dolari? S-au gîndit românii că poate vor veni politicieni care să le promită înainte de alegeri chiar și ștergerea datoriilor făcute la diferite magazine?

La sate, unde sărăcia este mai profundă, cumpărarea mărfurilor pe credit a devenit monedă curentă. Ceea ce relatez în continuare sînt fapte reale, văzute de ochii mei. În majoritatea magazinelor sînt caiete unde sînt trecute numele clienților, produsele date pe credit și prețul lor. Pe această listă, datornicii apar pe apelativul lor utilizat în sat: nea Ion de lîngă podeț, țața Aglaia, fina Lenuța, nea Culai dulgherul etc. Cînd se ajunge la un credit care se apropie de 2-3 milioane de lei, proprietarul avertizează consăteanul respectiv că nu-i mai dă marfă pînă ce nu plătește datoria. Dacă respectivul client este în incapacitate de plată, el nu-și onorează datoria, mai mult, pentru că are copii de hrănit, el merge la un alt magazin din sat și începe o altă datorie, pe care o duce cît îi permite noul creditor, după care acționează în această manieră la alt magazin din sat sau comună.

O întîmplare a făcut rumoare printre locuitorii unui sat. Proprietarul unui magazin, exasperat de faptul că un consătean nu-i plătea datoria, a intrat în curtea omului și, împreună cu alți cunoscuți, i-a luat pur și simplu porcul din bătătură, spunîndu-i la plecare „Acum du-te la poliție și spune că ți-ai plătit datoria!” Desigur, nu sînt adeptul manierei de a-ți face singur dreptate. Respectivul proprietar de magazin avea căi legale de recuperare a creditului acordat consăteanului său.

Practica marilor „țepari” a coborît la nivelul unor români săraci, care au ajuns să-și cumpere „pîinea cea de toate zilele” pe credit. La această sărăcie s-a ajuns și pentru că noi toți, prin impozitele și taxele pe care le plătim la bugetul statului, credităm unii baroni ai perioadei de tranziție, ale căror datorii la același buget al statului sînt șterse de guvernanți. Oare guvernanții nu se gîndesc că există riscul ca, ajunși la disperare, unii dintre acești români săraci să înceapă să-și facă dreptate singuri și să ia „porcul” din bătătura acestor baroni, în contul creditului acordat?

Prof. univ. dr. ing. Doru CIUCESCU