CONTRAPUNCT Și a fost ziua solstițiului…

În noaptea de 21 spre 22 decembrie a anului 1948 a ars, pînă în temelii, fabrica de cherestea a lui Moise Isaczon. Fabrica era peste drum de noi, în față se aflau birourile, iar halele se întindeau, undeva, în spate, pînă spre „Ulița lui Plăcintă”. Era tare noapte și eu dormeam și visam că zbor – lucru ce mi s-a mai întîmplat, de-atunci, de multe ori în viață – și parcă eram în zbor planat, dădeam din mîini, mă înălțam, și după aceea iar planam și priveam, din văzduhul acela sidefiu, spre casa lui Petrică, vărul meu, cu el și cu Didi, frate-miu, urma să mergem să colindăm în Ajunul Crăciunului și să urăm în ajunul Anului Nou și să sorcovim în ziua de Anul Nou… Pentru asta făceam repetiții strașnice, că și gospodarii pe unde mergeam erau oameni strașnici, urmăreau fiecare cuvînt cîntat sau spus de noi și asta ne bucura, dar ne și înspăimînta… Dacă greșim… Acum, în visul acela, mergeam la Petrică tot pentru repetiție, Trei crai de la răsărit, Cu steaua – au călătorit…, și așa, prin visul acela, m-am simțit zgîlțîit și l-am auzit pe tata, scoală, că arde fabrica lui Moise, nu mai am de unde-ți lua bocanci, așa spunea tata și am sărit ca ars, cum să nu mai aibă de unde-mi lua bocanci, că acuși e Crăciunul, eu cu ce mă încalț – că bocancii pe care-i purtam toată iarna îi cumpăra de la fabricant, acela avea un băiat de seama mea și bocancii purtați de el îi repara și tata îi cumpăra pe te miri ce… Numai pe mine m-a trezit, eu eram cel mai mare, împlinisem 11 ani, pe ceilalți doi – Didi și Culai – nu i-a trezit, i-a lăsat să doarmă acolo, sub plapoma aceea peticită și călduroasă, am ieșit din casă cu tata, noaptea era tare neagră și încă mai ningea, ninsese vreo trei zile la rînd, zăpada era mare și pufoasă și rece ca gheața, din drum se auzea larmă mare, dincolo de casa domnului Puiu Mălinici cerul era roșu și, direct în sus, în noapte, zburau scîntei și limbi de flăcări, toți vecinii erau în stradă, era coadă la pompa din curtea madamei Șoor, din prăvălia căreia cumpăram bomboane verzi, cu mentă, și creioane, iată-l pe domnul Manolică, el, se vede, conduce totul, strigă, mai repede, mai repede, oameni buni, că focul ne cuprinde și casele noastre, crucea mamii ei de pompă, abia curge, așa strigă și așa înjură omul acesta pe care-l știu că e tatăl lui Duțu și al Jeniței, unde ne zbenguim noi, ziua, și a venit și pompieria, mașina pompierilor militari, aceia au stins, de fapt, focul, noi am rămas și am privit ca la un spectacol, flăcările, trosnetele acoperișurilor care se prăbușeau, scînteile acelea care, peste mulți ani, mi-au amintit de noaptea și ziua Solstițiului de Iarnă. Da, tata mi-a zis atunci, cînd ne-am întors acasă, ține minte, e Ziua Solstițiului, e cea mai scurtă zi a anului, de mîine lucrurile se schimbă, ziua se mărește, Lumina înfrînge Întunericul, așa mi-a zis tata atunci, în noaptea aceea, și eu n-am uitat că Lumina va învinge Întunericul… Apoi ne-am dus să colindăm, în Ajunul Luminii, adică a Nașterii lui Hristos, erau zile pline de bucurie, a venit Anul Nou 1949, dar apoi au venit alți ani și alți ani și alți ani, Petrică a plecat în Eternitate, era băiatul fratelui bunicii dinspre mamă, Ermil Secară, singurul lui băiat, că mai avea trei fete – Ileana, Jenița și Elvira -, dar el era răsfățatul, moșul Ermil i-a făcut și buhai de Anul Nou, i-a făcut și bici din acela din cînepă împletit într-o mie și una de fire, el era ca un frate al nostru, dar ce colinde și ce urături mai „trăgeam”, încît ne îndrăgiseră toți vecinii și alți gospodari de pe alte străzi din oraș și chiar din alte mahalale, plecam pe înserat și ajungeam acasă a doua zi dimineață, cînd începeam să facem socotelile… Și a venit, după mulți ani, 21 decembrie 1989, a venit și noaptea spre 22 decembrie și s-a luminat de Solstițiu, întunericul s-a furișat, în zvîrcoliri, din calea Luminii celeia adevărate, și în acele zile mi-am amintit toate astea de la tata, iubească-l, în continuare, pămîntul, iar acum, în acest an 2003, în noaptea de 21 spre 22 decembrie mi-am adus, din nou, aminte, de focul acela imens, de fețele galbene și încordate ale foștilor mei vecini, de strigătele și suduielile disperate ale domnului Ioan Manolică, iubească-l și pe el pămîntul, de vorbele șoptite ale tatei, copile, în cele din urmă, Lumina învinge Întunericul… (Eugen VERMAN)