Lecții de demnitate

Slăvindu-l pe Ștefan

Calendarul creștin ortodox prăznuiește în fiecare an, la 27 decembrie, pe Sfîntul Ștefan, tînărul apostol și arhidicaon, primul mucenic al Bisericii lui Hristos, zdrobit și ucis de furia iudeilor. În amintirea și pentru propovăduirea credinței și curajului dovedite atunci, în grădina Getsimani, de cel considerat „ușa mucenicilor”, dar și pentru cinstirea și prețuirea conducătorilor merituoși ai neamului nostru românesc, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, întrunit în ședința din iunie 1992, a hotărît canonizarea cu trecerea în calendar la 2 iulie a Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfînt care, prin faptele de bravură săvîrșite în lunga-i și luminoasa-i domnie, a făcut dovada marilor calități de apărător al credinței strămoșești și al poporului său, într-un timp nefavorabil unei țări mici, situată între mari puteri. Impunîndu-se Europei medievale, evlaviosul domn a devenit un mare om de stat al acesteia, un hotărît și priceput strateg care a slujit cu toată rîvna înaltul ideal al neatîrnării.

După o domnie bogată în fapte, în care a plătit cu viață învolburată voința de a nu-și frînge genunchii decît în fața Părintelui Ceresc, mare lecție de demnitate indiferent de mărimea și puterea adversarului, viteazul voievod își doarme somnul binemeritat la Putna lui și a noastră, de aproape 500 de ani de la „strămutarea la lăcașurile cele veșnice”, loc în care a nu vorbi în șoaptă înseamnă a săvîrși păcatul de tulburare a veșniciei lui.

În tot acest timp, personalitatea Măriei Sale s-a înscris cel mai profund în conștiința populară și a dominat veacurile aureolată de glorie și legendă, ajungînd la noi și trecînd de noi prin numeroasele lăcașuri de închinăciune, acte de danie, construcții înlăuntru și fortificații la hotare (oare de ce salba de cetăți basarabene de pe malul Nistrului au, toate, porțile spre țara noastră?), opera de artă monumentală, creații populare sau culte – literare ori muzicale – care ne-au împodobit viața încă de la începuturi și rezonînd de timpuriu în sufletele românilor, cărora le-a întruchipat cele mai alese virtuți, în momentele cînd soarta țării era mereu amenințată din afară!

Mitul de „erou legendar”, pe care imaginația populară l-a creat despre Ștefan a fost perpetuat prin graiul viu al tradițiilor noastre, a fost înviorat necontenit de-a lungul vremurilor, a făurit în urmași caractere și a determinat în aceștia hotărîri de fapte eroice.

Una dintre acestea ne e relatată de apreciatul istoric, col. dr. Mircea Dogaru, în revista „România Eroică”, organul de presă al Asociației Naționale „Cultul Eroilor”: „Era în cumplita vară a anului 1940, cînd României i se luau teritorii în nord și est, în baza înțelegerii secrete de împărțire a Europei. Lăcomia sovieto-stalinistă nu a respectat nici măcar termenul de 4 zile impus de Moscova, «Armata Roșie» hărțuind trenurile regimentare și batjocorind, în scopul provocării, ofițerii și trupa; nu a respectat nici noua linie de frontieră impusă tot de Moscova, înaintînd în adîncimea țării noastre, astfel căzînd ținutul Herța și fiind amenințate Putna și Suceava, localitățile-simbol ale mîndriei și vitejiei de odinioară ale românilor. La București își făcuse loc deruta, frica și trădarea! Regele, guvernul, ministrul de război, comandantul diviziei din zonă, toți dădeau dovadă de reținere, miopie politică, iar armata se retrăgea spre nicăieri. Din fericire pentru un popor în al cărui cod genetic este înscrisă supraviețuirea, în astfel de momente apar eroii. Adevărații eroi, cărora le datorăm parte din însăși ființa noastră, cei care-și fac mai mult decît datoria dovedind că și românii pot supune voinței lor vremurile, curajul lor rămînînd să fie povestit urmașilor de către martori – dacă aceștia au șansa să supraviețuiască. Un astfel de erou a fost, atunci, maiorul Valeriu Carp, comandantul Batalionului 3 din regimentul 16 Infanterie al Diviziei 7, cel care și-a asumat o răspundere pe care nimeni deasupra lui nu a îndrăznit, deși trebuia. Aflat în ariergardă, cu de la sine putere și înțelegîndu-și clipa astrală, a ordonat ofițerilor batalionului său: „De aici nu ne mai retragem! Peste Putna nu se trece! Mergeți la subunități, organizați-vă poziția de apărare și, dacă rușii mai înaintează un pas, din ordinul meu și pe a mea răspundere, deschideți focul!” Astfel, „mareea roșie” a fost oprită cu foc pe aliniamentul care a devenit, în Nord, granița României; aliniamentul Valeriu Carp. Un ofițer oarecare, un comandant de batalion, a decis astfel, în locul politicienilor și capilor armatei, oferindu-ne o frontieră și scăpîndu-ne de rușinea de a vizita, astăzi, cu pașaport, mormîntul lui Ștefan cel Mare și Sfînt!

Pentru curajul său, maiorul Valeriu Carp a fost declarat de sovietici, și a rămas pînă astăzi…criminal de război. A fost prins, judecat, condamnat și executat. Își doarme somnul de veci, prin grija unor oameni de bine, în pămîntul orașului Pașcani. A avut șansa pe care o au numai eroii autentici, aceea de a cădea în luptă pentru patria sa. Deși au trecut atîtea decenii, Valeriu Carp a căzut și a rămas în uitare! Cazul său a ajuns pînă la noi datorită colonelului (r) Ioan Ambrosă, veteran de război, atunci și acolo, în 1940 în Bucovina, locotenent subordonat maiorului. Bătrînul, publicîndu-și memoriile, a pus în fața acestora o constatare tulburătoare, de un tragism cumplit pentru militarii români ai tuturor timpurilor: „celor ce și-au servit cu credință patria, dar au fost lipsiți de recunoștința ei”. Armata română își va recăpăta demnitatea abia atunci cînd singurul militar și român care a avut curajul să-și asume în acele clipe de cumpănă răspunderea unei decizii românești, își va primi locul pe care-l merită în galeria eroilor autentici ai neamului! Abia atunci cînd bustul maiorului Valeriu Carp va străjui hotarul pe care el l-a fixat și apărat pentru noi, cei de astăzi…”

Este locul să precizăm că, în cazul maiorului Valeriu Carp, istoria nu este pentru prima dată cînd își dovedește ingratitudinea și, poate, nici pentru ultima. În miercurea dinaintea zilei de joi, sărbătoarea Înălțării Domnului și, prin Înalt Decret regal din 1920, Ziua Eroilor – 2002, Radio-difuziunea română ne transmitea știrea că la Putna va avea loc solemnitatea dezvelirii și sfințirii unui monument ridicat în memoria eroilor căzuți pentru țară, pe acele locuri. Nu am fost la Putna în ultimul an și jumătate și nu știu nimic despre opera comemorativă de război. Am solicitat relații prin corepondență, dar nu am primit răspuns. Să sperăm, împreună, că în semn de recunoștință, pe plăcile scrise de pe trupul monumentului se află și numele maiorului Valeriu Carp care, asumîndu-și trecutul, ne-a scăpat de rușinea de a vizita astăzi, cu pașaport, Putna și mormîntul lui Ștefan cel Mare și Sfînt. (Corneliu Cristea, pensionar – Onești)