BAZAR Contrapuncte

Constantin CĂLIN

Ca observator al vieții din jur, nu poți să nu te întrebi cum sînt folosite sărbătorile: bine sau prost? Chestiunea nu e nouă, dar cu toate astea lipsa de memorie colectivă face ca lucrurile să evolueze într-un fel din ce în ce mai scandalos. Cert, sărbătorile nu mai sînt pentru suflet și minte. Aproape tot ce se întreprinde vizează sfidarea acestora. Nu e nici timp și nici loc pentru cugetare. Sună fanfare, pocnesc petarde, țiuie alarme de mașini. Se strigă, se țipă, se grohăie. Înjurăturile și măscările au o frecvență deasă. Rîsetele sînt grotești. Grupurile par haite. Vulgaritatea și violența sînt atitudinile cele mai caracteristice. Inegalitatea în fața regulilor și legilor e frapantă: există doar dreptul de a tropăi și de a urla, nu și dreptul la liniște. Indiferență față de cei bolnavi, ostilitate față de cei bătrîni. Îndeosebi la blocuri, de sărbători neamul prost dictează. Petrecerea în spirit, armonioasă e ceva rar. La modă sînt haosul și hărmălaia.

Ca fiecare, am făcut și am primit, în zilele de sărbători, urări. Unele direct, unele prin corespondență, unele telefonic. Pentru a nu știu cîta oară, bag de seamă diferențele dintre ele. Cele mai multe sînt terne, seci, vetuste: un clișeu sau o frază trecută prin mii de guri. Urări fără generozitate, în fața cărora reacționez prudent. Vorbe mari, dar goale, rostite mecanic. În locul formulărilor meșteșugite, prefer simplitatea. Un „La mulți ani!” spus după o prealabilă anamneză, mă irită. Vreau să văd într-o urare atît valorile celui ce urează, cît și recunoașterea valorilor mele. Pentru mine acestea sînt sănătatea, puterea de muncă, o anume ecologie a intelectului. Cînd mi se amintește de bani, noroc, fericire, – surîd. Mă mulțumesc cu ce mi s-a dat: un strop din mierea bucuriei.

Au tiranii dreptul la compătimire? În principiu, nu. Totuși pe mine m-au tulburat (imagine greu de șters din minte) ochii umezi ai lui Saddam. Cum am obiceiul să trec totul prin literatură, prinderea lui mi s-a părut un episod din „Război cu Jugurtha”, de Sallustiu. Un cunoscător al textului acestuia ar putea să-mi replice, însă, că sînt cîteva diferențe: adus la Roma, regele numidian a fost tîrît în urma carului învingătorului său, iar apoi aruncat în închisoarea Tullien și lăsat să moară de foame. Saddam n-a fost încă expediat la Washington, clădirea unde-i anchetat e fără îndoială mai bună decît bîrlogul din care a fost capturat, hrana nu-i lipsește. Toate acestea sînt adevărate, dar faptul că a fost umilit în ochii lumii întregi nu poate fi negat. Comparația cu Jugurtha are în vedere, mai ales, felul în care a fost prins, nu prin luptă, ci prin trădare. Ca și romanii, americanii au stimulat pe trădători. Un lucru pe care, desigur, istoria nu-l va uita, victoriile lor în Irak se bazează pe un lanț de trădări. Ce s-a întîmplat cu Numidia după dispariția lui Jugurtha? S-a destrămat. Ce se va întîmpla cu Irakul după Saddam? Va avea aceeași soartă.

Ori sondajele sînt niște minciuni bine remunerate, ori comportamentul românilor e total atipic. Ne merge rău, dar nu ne lasă inima să ne despărțim de actualii cionducători; sîntem (cei mai mulți dintre noi) la marginea disperării, și totuși, iată, debordăm de optimism! Campioni mondiali la această materie! Cum nu cred că firea unui popor se schimbă de la o zi la alta, rămîne musai că rezultatele unor așa-zise sondaje sînt incorecte, iar darea lor publicității – o acțiune profund imorală. Răul e că, de-acum, la intervale mai mici, alese „hoțomănește”, ne vor fi servite asemenea mîncăruri toxice.

În sfîrșit, azi, cînd scriu aceste note, „ninge ca-n Alecsandri”. Furtuna de zăpadă mă face să uit de urîtul cotidian, de minciunile anului vechi și de cele ale începutului de an nou, de fețele unor politicieni români și străini la fel de odioși. Răcoarea spațiilor albe mă trezește.