La umbra goncourt-ului
Mihai BOTEZ
Decăzută din noblețea ei primordială de lucru neprețuit, cartea de literatură nu-și mai este sufiecientă ei însăși. Asemenea unei mărfi oarecare, ea se vinde sau „zace” neîntrebată pe raftul librăriilor, dacă nu intervine o instanță dinamizantă care-i insuflă aura de preț, comercială, numită „vandabilitate”. Secretul acestei schimbări bruște de valoare, operație extrinsecă, stă în calitatea și calibru publicității care i se face, ei sau autorului de literatură. Printre instanțele „bonificante” oficializate se numără și premiile literare. E de ajuns ca o lucrare să poarte mențiunea de „încununată cu premiul X”, pentru ca acest gir să tranșeze net opțiunea cumpărătorului în favoarea achiziționării ei. Premiul este un adevărat certificat de garanție, un semn de „marcă înregistrată” sau de „apelațiune controlată”, precum comportă vinurile superioare îmbuteliate și care nu pot fi degustate la cumpărare. Astfel, o carte dintre zeci și sute oferite spre „consum” ajunge „best seller” și aduce autorului nu doar profit lucrativ ci și glorie, atunci cînd aceasta se măsoară cu cifrele la care urcă tirajele. Firește, există, precum în competițiile sportive, premii și premii, cu diferențe semnificative, date de cotațiile lor la bursele de valori culturale. Decernate anual, la date fixe, premiile constituie un imbold dat autorilor, de a ridica ștacheta calității și a interesului ideatic, dar și o speranță de a-și vedea strădaniile încununate de succes.
În Franța, marile instanțe selective poartă numele de: Academie, Goncourt, Renaudot, Femina, Interallie, Medicis, fiecare cu istoria sa culturală. În luna decembrie 1903, un mic anunț de presă atrăgea atenției publicului cititor că, sub președinția lui J.K.Huysmans, Societatea literară Goncourt, urma să decerneze primul ei premiu. Juriul reținuse, prin selecție, patru nume, a căror importanță rămîne discutabilă dacă ne gîndim că rămîneau pe dinafară autori precum Gide (viitor laureat cu Nobel), Colette sau Leautaud. Verdictul final l-a desemnat cîștigător al premiului Goncourt pe John-Antoine Nau: cartea sa, Force ennemie era primul roman scris de aproape un debutant, însă în spirit naturalist (după protocolul casei), cu scene terifiante dintr-un azil de alienați mintal, și împănate cu obsesii, nevroze, neurastenii. Cîștigătorul urma să încaseze suma de 5000 franci-aur, o avere frumușică pentru acele timpuri. De atunci și pînă astăzi, acest adevărat Nobel al literaturii francofone polarizează anual atenția mediilor culturale și provoacă valuri de emoții romancierilor rîvnitori de glorie literară. Zece membri „academicieni Goncourt”, ei înșiși laureați prin decernarea anterioară a prestigioasei distincții, se întrunesc la început de noiembrie, după intense lecturări prealabile, la restaurantul Drouant și procedează la deliberarea finală. Prin tururi de scrutin, se alege o singură carte, cea care întrunește numărul suficient de sufragii. Regulamentul de decernare prevede ca autorul să nu mai fi fost laureat, iar romanul să facă parte din producția editorială a anului în curs. Nu doar autorii sînt interesați în această consacrare, ci și directorii de edituri care au lansat volumele „goncourt”-abile. Statisticile arată că cele mai „prizate” din acestea sînt „Gallimard”, „Grasset” și „Le Seuil” („GalliGrasSeuil”).
Nume celebre și cărți intrate deja în conștiința publică s-au legat durabil de existența premiului Goncourt. E de ajuns să-i numim pe Proust, Simone de Beauvoir, M.Tournier. „Efectele” Goncourt sînt asemănate celor neprevăzute din meteorologie: decernarea declanșează polarizări de scriitori către o editură sau alta, sînt salvate de la degringoladă case de editură (precum „Minuit”), se desfac și se reașează ierarhii scriitoricești; out-sideri trec în frunte, în vreme ce scriitorii pe care se mizează rămîn mofluzi (pentru cel puțin un an). Firește, nu se poate întotdeauna încununa autorul cel mai merituos al sezonului, fie și pentru simplul motiv că i s-a mai decernat o dată premiul, chiar dacă pentru o prestație mai puțin impozantă. Însă o dată cu sancționarea oficială cu Goncourt, un nume se poate considera consacrat, scos nu atît din uniformitatea nediferențierii, cît prin explozia tirajelor, în Franța, dar mai ales în străinătate, prin contracte de traducere și editare aproape simultană. Un „goncourt”-ent ieșit învingător într-o cursă anuală poate spera într-o rețetă de succes pentru întreaga carieră. Premiul însuși este consistent, aproape o jumătate de milion de euro, la care se alipesc aproape concomitent încasările din contracte de editare și drepturi de autor traductibil. Interesante pentru cititor ar fi cîteva exemple de reușită „a la maniere de Goncourt (laureat în 1976 pentru Les flamboyants) și-a oferit un apartament de lux la Maisons Laffite și o mașină trăznet. Jean Vaurin (premiat în 1989 pentru Un grand pas vers le bon Dieu) și-a cumpărat o proprietate în „landele” Aquitaniei și a finanțat un centru medical pentru copiii autiști – între care propriul său fiu. Marocanul Tahar Ben Jelloun (laureat pentru La nuit sacree) a scos din vînzări între 5 și 6 milioane de franci. Michel Tournier (încununat pentru Le Roi des Aunes, din care a vîndut peste 2 milioane de exemplare) și-a permis cumpărarea presbiteriului din valea Chevreuse, în care locuia cu chirie de peste două decenii. Jacques Chessex, laureat elvețian, și-a vîndut Căpcăunul „goncourt-izat” în 360.000 exemplare, față de tirajele anterioare ale cărților sale, care nu depășeau 4-5 mii de bucăți. Și-a cumpărat, cu jumătatea de milion de franci elvețieni, un teren impozant în cantonul Vaud, pe care și-a înălțat o vilă după placul inimii, cu mult mai multe camere decît aceasta. Yann Queffelec și-a cumpărat un velier mare și a făcut cadouri regești – de pînă la 50.000 de franci – pînă și la necunoscuți. Sînt doar cîteva exemple din întorsăturile fericite pe care un Goncourt le aduce în viața unui nu mai puțin fericit „goncourt-ist”. Dar nefericirile? Un Romain Gary, care a șarjat repetarea premierii sub un nume de împrumut, și s-a văzut obligat la sinuciderea din onoare. Sau românul Horia Vintilă, căruia i s-a retras nominalizarea pe criteriul de fost simpatizant nazist (legionar)?!
În afară de Nobelul literar, ce pare mai inaccesibil decît Everestul pentru alpiniști, se pare că și Goncourt-ul se profilează scriitorului francofon român ca o redutabilă Anapurna. Pînă cînd oare?
Lasă un răspuns