Eugen VERMAN
Aproape de mijlocul lui decembrie 2003, îmi dă telefon Victor Munteanu, cunoscutul poet și om de cultură băcăuan, fost coleg de redacție: „Domnule, joia viitoare facem portretul în cărbune aprins al domnului Petru Plăcintă… Din cîte știu vă cunoașteți mai demult și am zis să veniți să spuneți cîteva cuvinte despre acest om…”. Atîta tot. Și ce mai știam eu: că Avangarda XXII, cenaclul acesta înființat și condus de Victor Munteanu, se reunește, lunar, la Biblioteca de la Casa de Cultură și, ca punct distinct al ordinei de zi, pe lîngă poezie, proză, muzică, aduce în atenție personalități ale Bacăului, sub genericul „Portret în cărbune aprins”. Văzusem afișe la Biblioteca județeană, la Librăria „Vasile Alecsandri”, invitînd concitadinii noștri să discute despre oameni de seamă a urbei, precum pictorul Ilie Boca, scriitorul Vasile Sporici (Vlad Sorianu), poetul Octavian Voicu, poetul Sergiu Adam… O singură dată, prin decembrie 1999, am fost invitat și eu și chiar s-a discutat și despre mine și, trebuie să spun, port o frumoasă amintire acelui moment… Acum, iată-mă din nou invitat, dar cu o… misiune mult mai precisă și mai delicată… Nu, nu m-am speriat deloc, deși emoții am avut, era, doar, vorba să iau cuvîntul – în scris, mi-a zis Victor, căci urmează să apară în „Viața băcăuană” ce veți zice – și să spun cîte ceva despre Petru Plăcintă, fost director al Întreprinderii Avicole de Stat Bacău, președinte al Holdingului Agricola Internațional, ministru la Agricultură, președintele Cybernet Autocenter Bacău… Sala – plină de invitați. Am recunoscut mulți oameni de seamă ai Bacăului, care au ținut să ia cuvîntul și să vorbească despre Petru Plăcintă: Petre Isachi, Daniel Nicolescu, Vasile Sporici, Nicu Aur, Ion Melinte, Ion Viziteu, Val Mănescu, Petru Scutelnicu, Elena Baran, Dumitru Brăneanu, Jean Ciută, Viorel Giurgiu, Dumitru Tătaru, Gabriela Iacobescu, Vasile-Andrei Cîndea și, desigur, amfitrionul, Victor Munteanu… Eu cred că, dacă ar fi fost invitați toți locuitorii orașului, dar și din județ și din țară, fiecare ar fi avut de spus cîte ceva despre Petru Plăcintă…
… Eu, ce să zic? Sau, mai bine, ce era să spun despre un om pe care-l cunosc de 60 de ani de zile? Nu, nu am greșit cu nimic! Chiar în toamna anului trecut – 2003 – s-au împlinit șase decenii de cînd, la grădinița din mahalaua Precista din Piatra Neamț, doi viitori cetățeni ai acestei țări, Petru Plăcintă și subsemnatul, se cunoșteau, așa, în felul lor, copii de șase ani fiind… Doamne, ce mult e de atunci! Erau ani întunecați, era Război, părinții noștri erau mobilizați sau munceau în spatele Frontului, noi, însă, la șase ani, nu ne frămîntam deloc vizavi de starea lumii în care abia făcuserăm ochi! Și mai apoi, am fost înscriși în clasa întîi la școala numărul 2, din mahalaua noastră și, cot la cot, cum se zice, am deschis ochii, mai întîi mijind, și apoi tot mai mult, și am terminat șapte clase și, după aceea, tot cot la cot, în anul 1951, am intrat, după examenul de admitere, la cel mai cunoscut și mai prestigios liceu din Piatra Neamț, „Petru Rareș”, căruia i se spunea „Școala Medie nr.1”, iar din 1954 am pornit în viață fiecare pe cont propriu… Ei, dar ceea ce am spus pînă acum e teribil de simplist… Căci noi eram vecini, părinții noștri erau prieteni, eu aveam o ogradă mare, cu tranșee din timpul Războiului, în față era atelierul de cruci și monumente funerare pentru evrei al fraților italieni Rugero și Roberto Mella, întreaga ogradă era un adevărat paradis pentru jocurile noastre de-a ascunsa, de-a războiul; apoi, în gospodăria lui Petrică – tatăl său era venit de la țară și păstra neștirbite obiceiurile și chiar îndeletnicirile de-acolo, inclusiv crescătoria de porumbei – era alt rai, casa era mare, curtea la fel, Doamne! ce jocuri mai încingeam! Iar peste drum era livada domnului Chelțoi, e drept, Petrică nu sărea gardul după mere și prune, el „pîndea”, merele acelea și perjele acelea erau atît de bune…! Acum, privindu-l pe bărbatul acesta cu ținuta distinsă, nobilă, îmi amintesc și de „Ulița lui Plăcintă”, drumeagul acela care pornea din „Constantiniu” și se pierdea în praf și în frunze de boz și de urzică pentru ca, într-un tîrziu, să iasă în Lăpușneanu”, în dreptul casei domnului Oțet, drumeagul acela, cu praful lui fin, pe care-l luam, verile, între degetele picioarelor desculțe și ne mîngîia tălpile, cum să uităm, Doamne, praful acela…? Și, mai tîrziu, elevi de liceu fiind, cînd Petrică, deghizat într-o frumoasă domnișoară, în hainele soră-si, Margareta, a venit la mine și i-a zis mamei că e iubita mea, ce s-a mai speriat biata mama, Dumnezeu s-o odihnească în pace!, că mama era tare puritană, nici nu voia s-audă că odrasla ei ar avea o…iubită și, cînd a văzut ea despre ce-i și despre cine e vorba, l-a strîns în brațe și l-a sărutat, Petrică, tu ești, pezevenchiule, m-ai speriat de tot, așa i-a zis mama și, după aceea, anii au trecut, parcă mai repede și i-a înghițit timpul și infinitul și neștirea noastră…
… Și-l privesc iar pe bărbatul acesta cu părul alb și ținuta impecabilă și mi-amintesc de anul acela, 1965, cînd ne-am întîlnit aici, în Bacău, și cît de fericiți am mai fost! El, director la „Avicola”, eu, ziarist la ziarul județean. Vecini, prieteni, tineri, o viață întreagă în față… Și iar au trecut anii și s-au dus, dar nu în zadar… Petrică – personalitate tot mai cunoscută, un pasionat al aviculturii, un creator al aviculturii românești, un pionier în creșterea, pe scară industrială, a curcilor, un temerar, un curajos. El: nopți nedormite, emoții copleșitoare, ambiții nemăsurate, gîndire liberă, fără frontiere, fără complexe… Eu: ziaristul pe care, mai mult sau mai puțin, l-a simțit lîngă dînsul, dar prieten adevărat… Între timp aflasem că prietenia nu-i o monedă de schimb, că înseamnă bucuria succeselor celui pe care-l cunoști și pe care – de ce nu? – îl admiri, și, de fiecare dată, am fost fericit și m-am bucurat și l-am admirat pentru marele lui succes și am suferit în situațiile de restriște și mi-am zis, neînduplecat, că, fie orice, adevăratele valori sînt menite să strălucească în orice împrejurare, iar Petrică Plăcintă strălucește și va străluci… Așa mi-am zis în sinea mea și am spus și atunci cînd m-am ridicat în picioare și am vorbit despre el la Cenaclul Avangarda XXIII. Căci Petru Plăcintă e una dintre mîndriile generației mele sau, cum spunea un cunoscut profesor, domnul Nicu Aur, „un bun național”.
Lasă un răspuns