Populația secuiască, de altfel ca și cea maghiară, nu provine dintr-o singură sorginte etnică. După ce au admis, aproape în unanimitate, descendența hunică, specialiștii în măsluirea adevărului au inventat, din perioada de după așezarea resturilor triburilor maghiarilor în nord-estul Panoniei, mai multe ipoteze cu privire la originea secuilor, în scopul întunecării și mai mult a adevărului. Adepții primei păreri susțin că secuii sînt urmașii avarilor și ai avaroizilor, trăitori în Panonia înaintea sosirii rămășițelor maghiarilor. Susținătorii altei teorii îi consideră drept urmași ai unei populații turanice, asemănătoare cu pecenegii, uzii, cumanii, berendeilor, aduse sau venite după ocuparea Panoniei de către maghiari. Alții îi consideră ca fiind urmași ai cabarilor, desprinși, în anul 830, din imperiul chazarilor.
Toți cercetătorii uită două adevăruri esențiale: a) retragerea celor cîtorva mii de huni în zonele nord-estice ale Panoniei, după moartea lui Attila; b) Carol cel Mare a distrus organizația politică a avarilor, dar nu a ucis întreaga populație a acestora; în schimb, a obligat-o să se retragă în zonele de la izvoarele Tisei. La sudul Panoniei au fost colonizați unii slavi. Toponimul Hung, folosit înainte de sosirea maghiarilor, ar putea fi un indiciu. Existența acestor populații în zonă, numită cu termenul de secui, se afla în zonă, deoarece în faza de început a conflictului dintre Arpad, căpetenia maghiarilor, cu Menumorut, aceștia se aflau sub autoritatea ducelui român și luptau alături de el. Numai trădarea și coruperea acestora, ca și nerespectarea obligațiilor suzeranului de la Constantinopol față de ducele român a determinat înfrîngerea și înrudirea familiilor dușmane, Arpad-Menumorut, încetarea conflictului, dar fără modificare situației juridice a ducatului românilor.
Adevărata conviețuire huni-avaro-maghiaro-chazară n-a putut avea loc decît în această parte europeană, unde s-au întîlnit populații cu înfățișare aproape identică și care practicau ocupații asemănătoare, vorbeau limbi apropiate, care s-au contopit în timp, maghiară și secuiască, împrumutînd și de la români părți din vocabular, cu adaptarea unei pronunții specifice.
În timp ce românii au fost arătați ca o populație prezentă și activă în Panonia și Transilvania în toată perioada istorică din timpul stăpînirii lui Attila și ulterior, secuii au fost pomeniți în documente și cronici doar după anul 1086, cînd au fost arătați pe proprietatea lui „Szokoly”, aproape de Vesprin. Peste trei decenii, în 1118, au fost pomeniți ca luptători pe Woag, alături de pecenegi, pentru cucerirea pămînturilor cehilor și slovacilor. În anul 1124, în timp ce guverna Ungaria regele Ștefan al II-lea, au fost descriși ca fugari de pe cîmpul de luptă din fața cehilor. Geza al II-lea, în 1141, s-a folosit de ei în conflictul cu germanii, dar au fugit din fața inamicului „mai ceva ca oile de lup”. Convingîndu-se de calitățile lor vitejești, în 1146 regele i-a folosit în conflictul cu austriecii așezîndu-i între armatele sale și cele inamice pentru a nu le oferi prilejul să mai fugă.
Rezultă clar că secuii erau luptători folosiți de regii maghiari pentru cotropiri teritoriale împotriva slavilor, germanilor, austriecilor, omorîrea și jefuirea oamenilor trăitori în zonele românești.
În acele timpuri erau ușor de recrutat astfel de bande tîlhărești mai ales din rîndurile foștilor huni, gepizi, avari, pecenegi, cavari, chazari, chiar slavi, germani, români și maghiari. Atragerea acestora la ritul occidental, cultivarea urii împotriva românilor ortodocși i-a înflăcărat pe acești „viteji” dornici să se îmbogățească prin omorîrea, prădarea și posedarea bunurilor acestora. Luptele contra românilor au început din timpul lui Arpad și au durat pînă în 1918. Au fost răpuși Menumorut, Gelu și Glad, au fost cucerite prin lupte crîncene Crișana, Maramureșul, Transilvania, Țara Făgărașului, Țara Hațegului, bazinele Tîrnavelor de către armatele regale, multietnice, ale statului vasal suzeranului pontif, între care s-au aflat și mulți feudali români catolici.
Călugării diverselor ordine călugărești au avut un rol deosebit în cotropirea pămîntului românesc. Papalitatea și regalitatea statului maghiar au confiscat bunurile românilor ortodocși, proprietari individuali și obștești, pe care le-a trecut în stăpînirea reprezentanților clerului catolic și a viitorilor feudali maghiari și secui. Pe plan politic, în timpul luptelor pentru cotropirea patriei românilor a fost organizat voievodatul Transilvaniei, stat feudal românesc, vasal „regatului apostolic” al Ungariei, la rîndul său vasal statului pontifical. Acesta, prin cardinalii primați ai Ungariei și ierarhii catolici, ca și prin regalitate și organismele regale, a condus procesul de catolicizare și maghiarizare a românilor ortodocși. (Prof.dr. Dumitru ZAHARIA)
Lasă un răspuns