De prin cărți luate…
Navigînd pe Internet aproape zilnic și nu puține ore, o parte dintre tinerii noștri, dar nu numai ei, din varii motive nu au ajuns în suficientă măsură la lumea fascinantă a cuvîntului scris, din cărți și alte tipărituri, adică la acele surse de inspirație și cunoaștere din care cei mai în vîrstă, după posibilități, s-au adăpat la folosul și frumosul prea-plinului lui. Unele dintre acestea conțin trimiteri la timpul, locurile și faptele patriotice, gospodărești, militare, diplomatice și culturale pecetluite pentru veșnicie de personalitatea fără de pereche a stăpînului Moldovei, binecredinciosul voievod Ștefan cel Mare și Sfînt.
La începutul veacului trecut, în România exista o deosebită efervescență cultural-teologică. Ministrul Instrucțiunii Publice, omul de știință și cultură Spiru Haret, prin „deciziunea privind sărbătorirea celor 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare cu pompa cuvenită în toate școlile din țară”, se ocupa personal de organizarea marelui eveniment. La cererea acestuia, tînărul istoric care urma să devină savantul Nicolae Iorga (1871 – 1940) a scris lucrarea, apărută în anul 1904 – „Istoria lui Ștefan cel Mare” – și care „trebuia răspândită până în fundul țerii în mii de exemplare”. Cu gîndul la bucuriile pe care fiecare primăvară ce vine le risipește cu dărnicie și bunătate asupră-ne, în fața celei a anului în care ne aflăm, spicuim cu emoție din carte: „… și silind spre scaunul Sucevei, i-au lovitu în ieșiții înainte Petru vodă Aron, pe Siretiu la Doljești la tină și l-au lovit în ziua de joi, 12 aprilie (1457 – n.a.) și înfrânse Ștefan pe Aron. Ci Aron vodă nu se lăsă cu atât, ci de iznoavă s-au hulucitu și al doilea rându să lovi la Orbic și iară birui Ștefan vodă”; „… iar după aceea – povestește Letopisețul de la Putna – s-au adunat țara cu preasfințitul mitropoilit chiar Teoctist și (…) l-a uns în domnie, pe Siret, unde se numește locul acela Direptate și până acum. Și a luat schiptrul țării Moldovei. Venise ca domn pașnic, în înțelesul lui Alexandru cel Bun, așezând pacea pe roadele războiului și gata să le apere cu armele”.
Cronicarul moldovean Grigore Ureche (1590 – 1647), mare spătar și mare vornic, folosind izvoare interne și extrene, în „Letopisețul Țării Moldovei” alcătuiește un tablou de profundă analiză și mare concentrare despre timpul și domnnia Măriei Sale: „Iară pe Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire de la Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți, ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ștefan vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejești, carile nimenea din domni, nici mai nainte, nici după aceia, l-au ajunsu…”; „…au domnitu Ștefan vodă 47 de ani și două luni și trei săptămâni și au făcut 44 de mănăstiri și însuși țiitoriu peste toată țara. Iară când au fostu aproape de sfârșitul său, chemat-au vlădicii și toți sfetnicii săi, boierii cei mari și alți toți câți sau prilejitu, arătându-le cum nu vor putea ține țara, cum o au ținut-o el, ci socotindu din toți mai puternicu…”.
Nenumărate sînt creațiile literare, unele scrise în închisori comuniste, care demască atrocitățile făcute de ocupantul sovietic în intenția lui de deznaționalizare a noastră prin dictatura instaurată în urmă cu o jumătate de veac, martiriul îndurat de elitele și conștiințele noastre de atunci cu dragoste de țară. Vă ofer doar două exemple: „Lăutarul”: „Spun bătrânii, înțelepții, dup-o lungă chibzuială/ Că doar vinul mai păstrează cîte-un pic de îndrăzneală/ Astfel, după două sticle, am chemat și lăutarul/ Mă văzuse dinainte și-mi dădea ocol, tîlharul./ – Cîntece mai vechi, bătrîne, nu mai știi să fie zise?/ – Ba știu, domnule, destule, dar sunt toate interzise!/ L-am lăsat cu mine-n casa cu pridvoarele bătrîne/ Ș-am strigat ca unui frate: – Zi-mi «Deșteaptă-te, Române»./ Au urmat «Pe-al nostru steag», doine, cântece de jale/ Și tîrziu, plângând pe coarde, cântecul Măriei Sale./ Când am vrut ca să plătesc, m-a privit printre suspine/ Și mi-a zis: – Nu mă mâhni, am cântat și pentru mine”. E de presupus că autorul, Lucian Orășel, în al zecelea vers din poezie se referă la ceea ce istoricul Bogdan Petriceicu Hașdeu (1838 – 1907), dezvoltă în ale sale Însemnări: cronicarul polon Matei Strijkovski vizitînd Moldova între anii 1574 – 1575, menționa un „cîntec despre Ștefan cel Mare” învingătorul turcilor și tătarilor, în care „moldovenii și muntenii cântă despre el negreșit, la toate petrecerile lor, acompaniați de sunetele alăutei sârbești”. Această veche melodie a fost preluată de compozitorul bănățean Ion Vidu (1863 – 1931) folosind versurile pe care Vasile Alecsandri (1821 – 1890) le consemnează în „Colecția de cântece și poezii populare românești”. În „Cântec despre Ștefan cel Mare” aflăm: „Lumea-ntreagă stă-n mirare/ Țara-i mică, țara-i mare/ Și dușmanul spor nu are/ Lumea-ntreagă stă-n mirare/ Căci precum în cer e-un soare/Așa-i Ștefan, Domn cel Mare”.
Anii au trecut în înșiruirea lor, dar realizările din lunga-i și neegalata-i domnie, prin care Măria Sa s-a impus Europei, dăinuie, aureolate peste timp de unicitate.
Corneliu Cristea, pensionar – Onești
Lasă un răspuns