În cea de-a patra duminica a Postului Mare, se face pomenirea Sfintului Ioan Scararul, care a scris una dintre cele mai remarcabile opere ascetice, numita Scara virtutilor. Viata omului este comparata cu o scara al carei capat se afla pe pamint si se ridica înspre profunzimile lui Dumnezeu. Adica omul are un început biologic si fiintial, dar nu are sfirsit, pentru ca, tinzind catre asemanarea cu Creatorul sau, Acesta fiind vesnic, si urcusul omului pe scara valorilor trebuie sa fie vesnic, niciodata cunoscind pe Creator în ceea ce este El în fiinta Sa. Sfintul Ioan Scararul a contemplat acest urcus si ne-a aratat metodele prin care putem urca neîncetat, epectazic, catre Dumnezeu.
Sfintul Ioan, asa cum citim în viata lui, s-a retras în Pustiul Sinai, la poalele muntelui pe care Dumnezeu S-a aratat lui Moise. Locuind într-o pestera, petrecea toate zilele rugindu-se, lucrind si se gindea la destinul oamenilor acestei lumi desarte, la suferintele lor, la raul care domina lumea. În timpul acela, ca si astazi, pelerini temerari- singuri sau în grup- urcau pe munte, la locul unde Moise a primit tablele legii. Aceasta ascensiune a pelerinilor a devenit pentru Sfintul Ioan simbolul vietii noastre umane, modelul vietii spirituale, crestine. a
Observind urcusul pelerinilor pe munte, el a înteles ca niciodata nu trebuie sa te opresti din urcare, odata ce ai început ascensiunea pe scara cerului. A mai înteles, si aceasta o descoperim citind opera sa, ca scara cerului este cu totul aparte, diferita de orice alta scara. Cind urcam pe o scara obisnuita, cu o greutate în spate, ne putem opri pentru a ne odihni pe o treapta. Pe scara cerului, adica a virtutilor, daca te opresti nu ramii pe aceeasi treapta, ci aluneci în jos. Pe scara cerului nu trebuie sa te opresti niciodata. Omul de rugaciune si cel care împlineste virtutile stie acest lucru. Spre exemplu, celui care se roaga neîncetat, daca se opreste pentru un anumit timp, îi este foarte dificil sa revina la starea de dinainte. Asa si sufletul care tinde spre asemanarea cu Dumnezeu: daca se opreste sa zboare, cade imediat, din cauza ca forte malefice îl atrag.
Mai este un lucru deosebit pe scara virtutilor sau a cerului, acela de a împlini permanent virtutile. A urca pe scara cerului nu înseamna a împlini o virtute si apoi a o parasi pentru a trece la împlinirea alteia, ci a continua sa le împlinesti pe toate deodata, potrivit darului primit, adica a sta pe toate treptele scarii în acelasi timp.
Asadar, cuvintul de ordine din aceasta duminica este urmatorul: „Tot înainte pe scara cerului”!
Nu trebuie sa facem abstractie si de pericolele care ne pasc în aceasta urcare. Unii deznadajduiesc, altii cad, altii se risipesc în cadere. Pentru ce se întimpla astfel? Raspunsul este dat de Evanghelia care se citeste la Sfinta Liturghie, în aceasta zi de duminica, (Marcu 9, 17-31), în care se vorbeste despre vindecarea fiului lunatic, adus de tatal sau la Iisus. Hristos întreaba pe parintele fiului bolnav: „De poti crede, toate sunt cu putinta credinciosului”(Marcu 9,23), iar raspunsul a fost ca o strigare din suflet: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele” (Marcu 9,24). Atunci Hristos vindeca copilul. Asemenea si noi, cei care urcam pe scara cerului. Atita vreme cit credinta, nadejdea si dragostea nu slabesc, Dumnezeu ne vine în ajutor si sporeste puterile noastre. Îndoirea noastra, putina credinta, murmurul nostru, cirtirea si toate celelalte ispite produse de diavol, în vremea ostenelii urcusului, resping mina venerabila a lui Dumnezeu, Cel Care ne ajuta. Sa nu fie! Sa avem credinta ca Dumnezeu este cu noi, iar atunci cind puterile noastre slabesc, ne ia în brate ca pe niste copii neputinciosi si ne repune pe drumul pe care ni l-a indicat. Doamne, fii cu noi pururea!
† Dr. Ioachim Bacauanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Romanului si Bacaului
Lasă un răspuns