Eugen VERMAN
În ultimii ani, Bacăul pare a fi umplut de cerșetori. Îi întîlnești peste tot, dar mai cu seamă în zona centrală a orașului, incluzînd aici și piața mare. E o imagine tristă, care vorbește prin ea însăși. Îi vezi despuiați, expunîndu-și vederii semenilor defectele trupești, stînd pe la colțuri, desculți, cu pantalonii suflecați, acuma, iarna, cînd geruri năprasnice ne fac să fim zgribuliți, chiar dacă sîntem îmbrăcați gros… Unii dintre ei sînt agresivi, se țin după tine cu îndrăzneala pe care, uneori, ți-o dă disperarea. Alții sînt cuminți, respectuoși chiar, așteaptă bănuțul cu speranță și resemnare. Știu că mulți fac parte din „familii”, că sînt trimiși în „față”, iar seara, în bordeiul sărac și friguros, sînt „luați la bani mărunți”. Alții, solitari, trăiesc iluzia îndestulării pentru o zi sau două. Unii sînt bețivi, ajunși aici din varii motive. Alții își chibzuiesc fiecare leu cu grijă… Ion Săilă e un caz tipic pentru cei din urmă. Cred că îl știți, cred că, poate o dată, i-ați întins și o monedă sau o bancnotă. Nu, n-aș zice că cerșește. El nu stă la colț de piață sau de stradă cu mîna întinsă și nici nu strigă după ajutor, cu lacrimile șiroind teatral. El, pur și simplu, se plimbă. Acuma, iarna, e îmbrăcat cu un suman gros, fără nasturi, flanela și cămașa, jegoase, și, sus, pieptul descoperit, te fac să te întrebi cum de nu-i este frig, are, pe cap, o căciulă de-acelea, rusești, veche de cînd bunica fată, de sub sprîncene te privesc doi ochi mari, spălăciți și înroșiți de nesomn, fața, rotundă, îi e tot timpul nebărbierită, are glasul înăbușit, dar cînd te salută, spunîndu-ți: „Să trăiți!”, atunci îl ridică, după care te privește spășit, cu speranță… Eu, cunoscînd ce-i foamea, ce înseamnă să fii sărman, îi dau, întotdeauna, o bancnotă de zece mii, atunci cînd am, dar și mai puțin cînd n-am… Mă cunoaște de-acum și cînd mă vede îmi aține calea. E respectuos și îndatoritor. Odată m-a întrebat dacă nu vreau să-mi curețe zăpada din fața casei, dar i-am zis că locuiesc într-un bloc și asta l-a cam descumpănit. De fapt, după aceea l-am văzut în mai multe rînduri prin piața mare a orașului curățind zăpada în fața unor magazine, lucru ce m-a făcut să-mi consolidez o anume părere bună despre el. Acum, duminica trecută, „circula” prin dreptul Cofetăriei „Crizantema”, aștepta să-l vadă pe omul acesta deosebit și milostiv care e Dănuț Porumb, știind că îi dă mereu bani, dar nu l-a întîlnit, în schimb m-a observat pe mine și, ca de obicei, mi-a spus, în poziție de drepți, „Să trăiți!”, iar eu m-am oprit, am dat mîna cu el – asta, pentru prima oară, fapt care l-a impresionat foarte mult -, i-am dat bancnota și, avînd timp, am stat de vorbă cu el. Da, un destin sărman! E din Hemeiuși, are 51 de ani, a muncit la fosta ceape, iar cînd aceasta s-a desființat a rămas al nimănui. Pare redus mintal, dar nu e așa. Sau, poate o fi… Oricum, nimeni nu l-a primit să muncească și, atunci, disperat, înfometat, „s-a mutat” la oraș… Vine dimineața, iar seara se întoarce în satul lui, unde locuiește într-o căsuță dărăpănată, cu niște verișori… Părinții i-au murit de mult și n-are pe nimeni, decît pe verișorii ăștia cu care „mă împac tare bine”. Între două întrebări de-ale mele, nu se lasă mai prejos și întreabă și el: unde lucrez, cîți ani am, dacă-s însurat, dacă am copii…
Ion Săilă, un muritor ca oricare altul, un om bătut de soartă, singura lui pretenție de la viață fiind să aibă o bucată de pîine și ceva pe lîngă ea. Atît! Nici mai mult, nici mai puțin…
Lasă un răspuns