Dramaturgul Viorel Savin, scrisoare deschisă: Cum se falsifică istoria la Slănic Moldova

Cunoscutul dramaturg băcăuan Viorel Savin a transmis Ziarului de Bacău o nouă Scrisoare deschisă, în care reclamă „absurdul și ridicolul” care au dus la botezarea unei străzi și a unui festival din Slănic Moldova după numele unui personaj controversat.

Redăm mesajul scriitorului Viorel Savin, așa cum l-am primit:

Scrisoare deschisă: Cum se falsifică istoria la Slănic Moldova

Domnule Prefect de Bacău,

Doamnă Președintă a Consiliului Județean Bacău,

Domnule Primar de Slănic Moldova,

Domnilor Consilieri ai Consiliului local Slănic Moldova,

Într-un gest care frizează absurdul și ridicolul, la Slănic Moldova s-a decis să se ofere unei străzi și chiar unui Festival de comedie numele unui personaj a cărui reputație stârnește numeroase controverse. Este vorba despre Marin Cimponeriu, un fost activist cultural care a condus Casa de Cultură din localitate și care, după înlăturarea sa din funcție din motive pe care nu le comentez, a ajuns, printr-o combinație de manevre obscure și afirmații discutabile, după mulți ani de anonimat, să fie ridicat la rangul de „emblemă spiritual-culturală” a stațiunii.

Decizia autorităților locale ridică numeroase semne de întrebare. 

Cum se face că un om dat afară din fruntea unei instituții culturale, acuzat de practici controversate, devine peste noapte simbolul unei comunități? Și, mai grav, cum se justifică onorarea acestuia prin denumirea unei străzi și printr-un festival de comedie ce-i poartă numele, – inițiative care, inevitabil, alunecă ele însele în ridicol, fiind asociate cu un nume ce suscită mai degrabă suspiciuni decât admirație?

Slănic Moldova este cunoscută drept o stațiune balneo-climaterică de prestigiu, cu un istoric cultural bogat. Aici, de-a lungul timpului, au poposit scriitori, artiști și personalități care au dat greutate numelui localității. În acest context, decizia de a asocia imaginea orașului cu un personaj precum Cimponeriu pare să fie nu doar neinspirată, ci chiar ofensatoare pentru adevăratele valori culturale care au marcat istoria locului.

Dacă nu aș fi fost locuitor al Slănicului Moldovei, dacă nu aș fi activat vreme de zece ani (între 1970 și 1980) ca președinte al Comitetului orășenesc de cultură și ca director al casei de cultură din acest oraș, care m-a gratulat mai anii trecuți cu titlul de cetățean de onoare pentru serviciile pe care i le-am adus, poate că aș fi ridicat disprețuitor din umeri și aș fi mers mai departe. Poate că aș fi acceptat – cu tristețe totuși – ca locuitorii să își numească strada după voia lor. Și poate că aș fi acceptat ca Festivalul organizat în localitate să se numească „Marin Cimponeriu”.

Dar nu pot face asta, pentru că nu pot lăsa ca minciuna să mânjească istoria orașului căruia i-am dedicat unele dintre cele mai frumoase clipe ale vieții.

Tot eșafodajul de argumente care susține logica onorării publice a unui personaj controversat, este minat de fals și de minciună dezgustătoare. 

Căci adevărul – voi fi cu necesitate dur, dar corect! – acesta este: în anul 1970, Marin Cimponeriu a fost dat afară – din motive pe care, iarăși, nu doresc să le comentez -, iar la conducerea Casei de cultură am fost adus eu – de către marele istoric Iulian Antonescu, pe atunci președinte al Comitetului Județean de Cultură Bacău -, pentru a o reorganiza și a-i îmbunătăți funcționalitatea.

De ce spun că „eșafodajul de argumente care susține logica onorării publice a unui personaj controversat este minat de fals și de minciună dezgustătoare?”

Pentru că, iată, iau argument cu argument – toate argumentele în sprijinul exepționaltății lui Marin Cimponeriu fiind absolut false – și le demontez:

1 – Pentru a-i certifica intelectualitatea aleasă, s-a afirmat că Marin Cimponeriu (citez din articolul de promovare al Festivalului de Umor „Marin Cimponeriu”, semnat de Romulus Dan Busnea în cotidianul „Deșteptarea” la 15 aug. 2024): a fost „absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică București, specializarea actorie-regie”. Absolut fals! Marin Cimponeriu nu putea urma „specializarea actorie-regie” întrucât această specializare nu există! La Institut a existat și există doar specializări distincte: actorie sau regie, – pe care el nu le-a absolvit.

2 – Tot pentru a se ilustra înălțimea lui intelectuală de excepție, se afirmă că a fost absolvent al „Facultății de Filologie din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași”, trecându-se sub tăcere faptul că Marin Cimponeriu a funcționat ca director cultural al Întreprinderii balneo-climaterice și director al Casei de cultură, cu dispensă de studii. Căci Diploma a reușit să și-o ia – cu nota 6 (șase) -, la cursul fără frecvență, abia în sesiunea din februarie 1973, – deci abia la trei ani distanță după ce i se desfăcuse contractul de muncă. Așa se și explică faptul că nu s-a angajat imediat destituirii în învățământul slănicean pe catedra de română liberă și a plecat aiurea prin țară, lăsându-și familia de izbeliște în Slănic Moldova.

3 – Cu același aplomb, cu scopul de a i se contura imaginea de protector al artelor și de harnic activist cultural, se susține că M. C. ar fi înființat Teatrul Popular de Comedie, „prima instituție de acest gen din țară”. Afirmația este falsă, căci după reforma culturală din 1948, noul regim comunist a reorganizat radical viața artistică din România. Una dintre direcțiile principale a fost crearea unei rețele de case de cultură, cămine culturale și teatre populare de amatori, prin care arta trebuia să ajungă la mase și să fie „popularizată” conform ideologiei oficiale. Primul teatru popular de amatori oficializat după 1948 a fost Teatrul Popular din București (înființat în 1949, sub tutela Comitetului de Stat pentru Cultură). Acesta a fost modelul după care s-au organizat și altele, în provincie, care nu s-au înființat ca urmare a unor inițiative personale, ci s-au înființat cu sarcină de la Partid. 

La cererea mea, ziaristul de bună credință Dan Busnea, el însuși ghidonat cu informații false de către Radu Cimponeriu în scopul înălțării imaginii tatălui său ca emblemă cultural-spirituală a Slănicului Moldovei, i-a solicitat acestuia dovada înființării Teatrului popular de comedie și astfel a aflat că acesta nu fusese „prima instituție de acest gen din țară”, ci fusese înființat abia în anul 1969!? În anul următor, conducerea teatrului popular, am preluat-o eu.

4 – Cu același dispreț față de adevăr, dar cu scopul încărcării în fals a palmaresului artistic al personajului despre care vorbim, se afirmă că „în decursul anilor de activitate a asigurat regia și scenografia a peste 70 de spectacole”. Incorect! Între anii 1960 și 1970, cât a lucrat la Slănic Moldova, a putut organiza cel mult prezentarea a patru-cinci spectacole de teatru și a două sau trei de muzică. Unde le-a montat pe celelalte 60? Nicăieri. Dar era nevoie de asemenea invenții absurde ca să se facă din Marin Cimponeriu emblema Slănicului!

5 – Se mai afirmă, tot în sprijinul creării falsei statui a personajului în discuție, că: „A fost dublu laureat al Festivalului Național de Teatru „I. L. Caragiale”. Iarăși un fals grosolan și regretabil! Căci, citez din informațiile AI: „În perioada anilor 1960–1969, Festivalul Național de Teatru „I. L. Caragiale” era, în principal, o manifestare dedicată teatrelor profesioniste, organizată sub patronajul Ministerului Culturii și al Uniunii Scriitorilor. Aici se întâlneau trupele profesioniste din rețeaua națională de teatre de stat și de repertoriu, cu scopul de a prezenta cele mai reușite montări ale dramaturgiei românești și universale.” Cum, deci, a putut fi Marin Cimponeriu „dublu laureat al unui festival național dedicat profesioniștilor”, în condițiile în care el nu era nici actor și nici regizor de profesie?

6 – Tot pentru a-i crea imaginea de „mare inițiator de proiecte” se susține în fals că: „Marin Cimponeriu a fost și unul dintre inițiatorii și organizatorii tradiționalei manifestări folclorice „Festivalul Slănicului”. Iarăși fals! Căciacest Festival era un Festival folcloric, organizat de către Comitetul Județean pentru Cultură și Artă prin Casa Creației Populare, iar directorul Casei de cultură din Slănic, întrucât spectacolele folclorice venite din alte localități se jucau pe scena cinematografului condus de domnul Ilinca, nu a avut niciun rol, cu atât mai mult cu cât, la acea vreme, îi lipsea orice fel de pregătire în domeniu. 

7 – Însă cea mai absurdă afirmație adusă în sprijinul susținerii marilor merite cultural-artistice ale lui Marin Cimponeriu este, citez iarăși: „Petru Mircea Marin Cimponeriu a fost (…) între 1971 – 1978 regizor și actor la Teatrul Popular de Comedie din Slănic Moldova”! – Cumsă suport o asemenea crasă minciună când în acea perioadă eu însumi eram director al Casei de cultură și al Teatrului Popular de Comedie din localitate, iar Marin Cimponeriu, atunci când venea din când în când pe la Slănic Moldova ca să-și vadă familia, nici măcar nu îndrăznea să viseze că poate să calce prin spațiile Casei de cultură, de unde fusese dat afară?

Dar de ce se susține neadevărul că Marin Cimponeriu ar fi funcționat între acei ani ca regizor și actor al Teatrului Popular? Simplu: pentru a i se atribui, în fals, toate realizările de marcă ale Casei de cultură și ale Teatrului popular din acea perioadă. 

Calculul nu ar fi fost prost, căci: în acel interval de timp, 1970-1980, Casa de cultură a ajuns să fie cunoscută în țară, cu adevărat, iar meritul notorietății ei, dacă s-ar accepta neadevărul, i-ar reveni în mod automat lui Marin Cimponeriu. 

Însă adevărul este acesta: 

Până la venirea mea la conducerea Casei de cultură, aceasta nu era altceva decât un serviciu cultural al IBC. Abia în anul 1973, în urma unor îndelungi și dificile demersuri, am scos Casa de cultură de sub egida Întreprinderii Balneo-Climaterice și i-am asigurat independența trecând-o în subordinea Consiliului popular orășenesc și al Comitetului județean pentru Cultură și artă; apoi, am înzestrat-o, cu sprijinul generalului Șandru – era epoca în care se făceau drastice economii la benzină! -, cu un autobuz cu care Teatrul popular de comedie a început să facă turnee în țară cu spectacole de teatru, de estradă și cu spectacole de muzică ușoară, – cu unul dintre acestea din urmă am obținut locul I la festivalul „Bradul de argint” de la Covasna; în 1974 am obținut locul I și medalia de aur la Concursul național cu scenariul, regia și scenografia spectacolului „Lecție de istorie”, preluat de televiziunea română; în 1975, motivat de faptul că Slănicul nu se afla nici măcar într-o zonă de interferență folclorică, iar eu însumi mă specializasem ca dramaturg, am cerut și s-a schimbat profilul nepotrivit al Festivalului folcloric în Festival de Dramaturgie și de Interpretare Teatrală, – în cadrul căruia mi s-au jucat patru piese de teatru. Festivalul s-a desfășurat timp de 14 ediții, iar în cadrul lui au debutat dramaturgi și actori care apoi au devenit nume de notorietate; în 1976, odată cu modernizarea izvoarelor, am organizat sărbătorirea a 175 de ani de existență ai Slănicului Moldovei, aducând pentru prima dată în contemporaneitate date corecte și imagini cu istoria Slănicului Moldovei, tipărite în broșura „Vârstele Slănicului”; în 1979 am obținut locul I și medalia de aur la Concursul Național cu piesa „Bucuria de a fi îndurerat la Tomis”; la Festivalul național de teatru scurt de la Vaslui am obținut locul I pentru regia și scenografia piesei „Autograful” de Paul Everac, în care Viorica Băisan a făcut un rol rarisim etc., etc., etc.

Iată de ce s-a afirmat, în disprețul adevărului, că „Petru Mircea Marin Cimponeriu a fost (…) între 1971 – 1978 regizor și actor la Teatrul Popular de Comedie din Slănic Moldova”: cu scopul de a i se încărca în fals bagajul cu realizări și pentru a se justifica declararea lui drept emblemă spiritual-culturală a orașului Slănic. El, omul care nu a scris nici măcar un rând în vreun ziar, nemaivorbind de cărți sau de piese de teatru care să i găsească în biblioteci.

8 – Cu aceeași intenție de falsificare a meritelor lui Marin Cimponeriu în structurarea vieții cultural-artistice a Slănicului Moldovei, și pentru a convinge de excepționalitatea acțiunilor lui, în mod machiavelic s-a recurs la procedeul citatelor false din chiar scrierile mele, – vezi R. D. B. în „Deșteptarea” din 29 aug. 2023. Mi s-a atribuit, (falsificându-se un text de al meu din Programul de sală al piesei de teatru „Take, Ianke și Cadâr”), că aș fi susținut că actorii amatori ai Tetrului popular de comedie au repetat „sub bagheta regizorală a unor nume ca Marin Cimponeriu, I. G. Rusu…” etc., sau că „trupa de teatru, pentru amintirea clipelor frumoase se prezintă așa cum a evoluat ea în anii ei de glorie: Marin, Adriana și Radu Cimponeriu, Val Mănescu, Mihai Freamăt…” etc. Fals! Cum să îi fi eliberat eu „certificat de merit” omului pe care îl cunoșteam și știam cât valorează cu adevărat? Și de unde a mai apărut în textul meu, pe lângă propria lui nevastă și fiul lui, Radu Cimponeriu, ca actor celebru al teatrului popular de comedie, căci la vremea aceea, Radu era doar un copil de școală primară?

9 – Și tot cu scopul lustruirii imaginii lui Marin Cimponeriu s-a mai susținut că în perioada 1978 – 1983, citez: a fost „director al publicației „Curierul de Slănic”, periodic de informare turistică și de divertisment”!? Iarăși fals! Am fost director până în 1980 și, cu ocazia unui festival, am făcut un experiment tipografic scoțând o foaie intitulată „Curierul Slănicului. (În broșura „Vârstele Slănicului”, documentar alcătuit după consultarea fondului de carte și de reviste aflate la biblioteca „Mihai Eminescu” din Iași, eu însumi, prezentând imaginea primei pagini a ziarului, am scris dedesubtul ei adevărul. Citez: la „26 iunie 1897. Apare „Curierul băilor Slănic”, de două ori pe săptămână, dedicat vizitatorilor”.) Cum îi putea fi Marin Cimponeriu director în anul 1978, când nu mai era nici măcar cetățean al Slănicului?

Etc.! 

În încheiere, mă întreb: cui folosește toată această halima de falsuri grotești? 

Cui folosește falsificarea istoriei stațiunii?

Nevoii de afirmare publică a unor persoane greșit informate?

Slănic Moldova are o istorie cu adevărat frumoasă și nu trebuie murdărită cu minciuni și falsuri. 

Slănicul Moldovei are nevoie de adevăr!

Drept pentru care, domnule primar și domnilor consilieri, ca fost locuitor vreme de un deceniu al acestui oraș care m-a declarat cetățean de onoare al lui pentru serviciile ce i le-am adus, dar și ca scriitor care și-a început cariera în acest mirific perimetru geografic, cer respectuos repunerea adevărului în drepturile lui și corectarea erorilor administrative: nefericitele denumiri ale străzii și a Festivalului local, comise ca urmare a unor false informații.

Cu speranța că voi întâlni în domniile voastre adevărați iubitori de adevăr și de logică acțiune, semnez:

                                                                                                              Viorel Savin,

                                                                                                                   scriitor