DREPT LA REPLICĂ: Fiul lui Marin Cimponeriu îi răspunde dramaturgului Viorel Savin

Către,

Redacția Ziarului de Bacău

Cu neplăcută surprindere, am luat act de inițiativa domnului Viorel Savin de a contesta meritele artistice ale tatălui meu, Marin Cimponeriu, prin intermediul unei Scrisori deschise, adresată unor instituții importante din județul Bacău, document apărut și în publicația Ziarul de Bacău.

Înainte de toate, doresc să îi informez pe cititorii dumneavoastră că am transmis instituțiilor sesizate de dl. Savin un amplu drept la replică, însoțit de argumente, sub forma unui material care cuprinde principalele repere biografice și profesionale ale tatălui meu și un număr de 23 de anexe care conțin documente, articole de presă și fotografii pentru susținerea răspunsurilor mele la acuzațiile lansate. În încheierea Dreptului la replică, la solicitarea unor locuitori din Slănic Moldova, am inserat opiniile lor față de demersul d-lui Savin, inclusiv un punct de vedere exprimat de publicistul Romulus-Dan Busnea. Același set de documente l-am transmis și redacției dumneavoastră, însă din cauza numărului mare de pagini, am înțeles că nu poate fi publicat integral. Prin urmare, mă conformez cerințelor și vă transmit spre publicare ideile principale din materialul menționat anterior. Cei interesați pot consulta varianta extinsă, prin descărcarea acesteia de la adresa https://limewire.com/d/BBTCO#d98tbqD6Bx sau mi se poate solicita la adresa de e-mail radu.cimponeriu@gmail.com.

Pentru corecta informare a cititorilor Ziarului de Bacău, aș dori să fac următoarele precizări, în calitate de fiu al lui Marin Cimponeriu, și ca persoană atacată în menționata scriitură:

1. Niciodată și în nicio împrejurare nu am solicitat autorităților locale din Slănic-Moldova niciun fel de recunoaștere a meritelor tatălui meu. Am fost onorat și am mulțumit public de fiecare dată când acestea au fost materializate, în diferite forme: acordarea, post mortem, a titlului de ,,Cetățean de Onoare al orașului Slănic-Moldova”, denumirea unei străzi din oraș cu numele tatălui meu și inițiativa organizării Festivalului de umor „Marin Cimponeriu”. Recent, am aflat că în 1998, în aceeași ședință a Consiliului Local în care a fost aprobată acordarea, post mortem, a titlului de „Cetățean de Onoare”, s-a decis ca Teatrul Popular de Comedie din Slănic-Moldova să poarte numele Marin Cimponeriu, informație total nouă pentru mine.
2. Fără îndoială, dl. Savin este un dramaturg cunoscut. I-au fost recunoscute meritele atât înainte, cât și după 1989, prin acordarea de premii pentru creațiile sale literare. La fel de lipsit de orice îndoială, dl. Savin a fost un activist de frunte al Partidului Comunist Român, pe plan local și județean. Felul în care a fost concepută Scrisoarea deschisă confirmă ambele afirmații. Altă confirmare o reprezintă și tipul de comportament, mai concret contestarea deciziilor Consiliului local din Slănic-Moldova, acum, după atâția ani și nu atunci când au fost inițiate. Să ataci persoane care nu se pot apăra, este nedemn. Să ataci persoane care sunt trecute în lumea drepților, este infam!
3. Incriminarea ziaristului și publicistului Romulus-Dan Busnea în textul menționat nu are niciun fundament, fiind tendențioasă și total neavenită. Îl cunosc pe Romulus-Dan Busnea de aproape 60 de ani, am fost colegi de școală generală, am fost vecini, l-am cunoscut pe tatăl său, eminentul medic balneolog și publicist, Romulus C. Busnea, am apreciat și activitatea jurnalistică pe care o desfășoară pentru promovarea activităților culturale și a turismului din județul Bacău, marcată de echilibru, bun-simț și corectitudine. În niciun caz nu i se pot reproșa lipsa documentării sau exagerarea unor elemente în informațiile publicate. Cea mai mare parte a articolelor publicate de el despre tatăl meu au avut la bază informații pe care i le-am furnizat eu sau mama mea, pe vremea când încă mai trăia. Așa încât, în cazul în care au apărut informații considerate de către dl. Savin ca fiind discutabile, acestea nu îi sunt imputabile în niciun fel ziaristului Romulus-Dan Busnea.
4. Pe vremuri, circula o anecdotă despre dreptate, sub forma unui „Regulament de ordine interioară”: 

Art. 1: Șeful are dreptate!

Art. 2. Șeful are întotdeauna dreptate!

Art. 3: Când șeful nu are dreptate, se aplică articolele 1 și 2! 

Voi încerca să aplic anecdota într-un comentariu la acea scrisoare deschisă. 

• Prin urmare, Art. 1: Șeful are dreptate! Într-adevăr, Marin Cimponeriu nu a urmat cursurile IATC, ci ale Școlii tehnice de activiști culturali, specializarea Îndrumători culturali, cu durata de doi ani, care funcționa, în perioada de referință, sub egida IATC, având aceiași profesori și o programă asemănătoare, care cuprindea cursuri de actorie, regie, folclor, managementul grupelor artistice, și alte discipline. Absolvirea acestei școli i-a permis să fie numit, în 1958, la vârsta de 21 de ani,  director al Casei de Cultură din Gătaia și, începând din 1960, al Casei de Cultură din Slănic-Moldova. Informația am desprins-o din însemnări ale mamei mele din perioada respectivă, din care reiese că atât cazarea cursanților, cât și cursurile se efectuau în cadrul clădirilor IATC. Nu am discutat niciodată cu tatăl meu despre acest subiect pentru că eram prea mic, iar ulterior, pentru că subiectul ar fi fost irelevant. Prin urmare, am presupus, din puținele și sumarele discuții pe care le-am purtat în familie, că tatăl meu a urmat cursurile IATC, informație pe care i-am furnizat-o și lui Romulus-Dan Busnea. Căutând informații despre respectiva instituție de învățământ, am aflat că, într-adevăr, se studia actoria, regia, dansurile folclorice, un instrument muzical (printre alte discipline) cu profesori de la IATC și că examenul de diplomă era unul extrem de riguros, absolvirea cursurilor asigurând accesul la o carieră în domeniul cultural-artistic. Iar sutele de spectacole în cadrul cărora tatăl meu a apărut pe scenă în calitate de interpret sau de regizor, alături de artiștii amatori pe care i-a descoperit și îndrumat, au constituit materializarea studiilor respective.
• Dar dreptatea Șefului se încheie aici. NU se mai aplică nici Articolul 2 și nici Articolul 3 din anecdotă. Activitatea culturală și artistică a tatălui meu este dovedită în materialul menționat anterior, probat cu documente, fotografii și articole din presa vremii. Aș dori să fac o precizare: consider că acest material, deși pare amplu, este incomplet. Am convingerea că mai există documente importante pe care nu le-am găsit încă în maldărele de hârtii pe care le-am luat de acasă după moartea mamei mele și în care nu am căutat niciodată în ultimii 20 de ani. Dar voi continua să caut.
• Referitor la înființarea Teatrului Popular de Comedie din Slănic-Moldova, comentată de dl. Savin în misiva sa, am a face o singură precizare: evident că nu putea fi primul teatru popular din țară, acestea existând de o bucată de vreme, însă acesta a fost primul Teatru Popular DE COMEDIE.  Și asta reiese destul de clar din materialul și articolele de presă la care am făcut referire. Cât despre cât de mult înființarea unui teatru popular era o sarcină de partid sau o consecință a unei inițiative locale, afirmația d-lui Savin poate fi privită cu oarecare circumspecție. Dar nu pot să nu îi dau credit, este foarte posibil să știe mai multe despre sarcinile de partid, dat fiind pozițiile pe care le-a ocupat în structurile de conducere ale organizațiilor locale și județene ale P.C.R. în acea perioadă.
• Contorizarea spectacolelor organizate, regizate sau în care a interpretat roluri tatăl meu este o chestiune aparent subiectivă, pe care dl. Savin o interpretează după propriul interes și pe baza informațiilor – parțiale!- pe care tot eu i le-am pus la dispoziție. De la cele patru-cinci spectacole, menționate de către dl. Savin, se ajunge, de fapt, conform documentelor anexate, la un număr de peste 30 de spectacole de teatru, folclorice și de estradă, documentate inclusiv prin articole din presa vremii, la care se adaugă multe alte activități pentru publicul din Slănic-Moldova: recitaluri de poezie, seri literare, montaje literar-artistice, spectacole ale brigăzilor artistice ale Casei de Cultură. Tot în presa vremii se regăsesc informații referitoare la numărul de spectacole și numărul de spectatori în anumite perioade (ex. într-un număr al revistei Ateneu din anul 1983, se consemnează că în primele 10 luni ale anului au avut loc 56 spectacole, preponderent de comedie, la care au participat 14.000 de spectatori – Anexa 19). Și, o precizare pentru dl. Savin: tatăl meu nu a lucrat la Casa de Cultură din Slănic-Moldova doar între anii 1960 – 1970, ci și după 1980, când dl. Savin nu mai era la conducerea instituției. Mai mult, colaborările pe plan teatral cu Casa de Cultură s-au derulat până în apropierea trecerii lui în neființă.
• Este greu să calific afirmațiile d-lui Savin legate de premiile obținute de echipa de teatru a Casei de Cultură din Slănic-Moldova și de tatăl meu. Mă întreb doar dacă este o simplă și justificată lipsă de memorie datorată vârstei sau doar dorința de a minimaliza ceea ce s-a realizat înaintea mandatului său la Casa de Cultură din Slănic-Moldova. Pentru că este greu de înțeles de ce dl. Savin a făcut apel la inteligența artificială (AI) disponibilă prin intermediul Internetului pentru a se informa despre Festivalul de teatru Ion Luca Caragiale, când instituția pe care a condus-o a obținut câteva premii – inclusiv pe plan național, unul dintre ele chiar la începutul mandatului lui de director – la Festivalul bienal de teatru pentru amatori “Ion Luca Caragiale” (locul II pe țară în 1965 și locul III pe țară în 1971), iar tatăl meu a fost distins cu premiul special al juriului pentru interpretare la ediția din 1965 și a asigurat adaptarea muzicală și regia spectacolului premiat cu locul III în 1971. Informațiile relevante în acest sens pot fi găsite în Anexa 5.  
• După apariția scrisorii deschise semnată de dl. Viorel Savin m-am întrebat care a fost motivația, oare ,,ce l-a mânat în luptă”? Poate că răspunsul s-ar afla într-un articol din ziarul ,,Scînteia Tineretului”, din august 1973, care este prezentat în Anexa 12, extrem de inconfortabil pentru domnia sa. Reputatul ziarist Ion Andreiță efectuează, în 1973, o anchetă jurnalistică din care dl. Savin iese foarte șifonat. Să fi fost ăsta motivul răzbunării peste decenii? Nimic nu este imposibil în lumea artelor. Dar mă întreb, cum a putut un om să trăiască cu o asemenea frustrare atâta vreme, cum s-a auto-alimentat cu ură și venin? Sau, poate, au mai fost și alte motive? Nu știu. Cert este că în același articol se găsește și răspunsul oficial referitor la plecarea tatălui meu de la Slănic-Moldova, prin demisie, și nu cum insinuează dl. Savin că ar fi fost dat afară. Tot în acel articol de presă se poate vedea și modul în care dl. Savin a reorganizat activitatea Casei de Cultură. De la o instituție multiplu premiată pe plan zonal și național pentru activitatea artiștilor amatori pe care i-a format și i-a îndrumat tatăl meu, la cea care a făcut obiectul menționatei anchete jurnalistice. În scrisoarea cu pricina, dl. Savin își arogă, printre realizările profesionale de la Slănic-Moldova și scoaterea Casei de Cultură din structura Întreprinderii Balneo-Climaterice (IBC). Fapt real și meritoriu, dar, uită să precizeze că tocmai punerea Casei de Cultură în subordinea IBC a fost motivul pentru care tatăl meu își dăduse demisia cu câțiva ani înainte. Și că până în 1970 Casa de Cultură nu fusese în subordinea IBC. Mai mult decât atât, afirmă că tatăl meu ar fi fost dat afară, motivele nedorind, insinuant, “să le comenteze”. În lipsa unor documente, fac, din nou, apel la logică, mai ales pentru aceia dintre dumneavoastră care au trăit acele vremuri și au cunoscut sistemul de angajare în funcții de conducere: cum ar fi putut să fie angajată în funcții de conducere o persoană care ar fi fost dată afară pentru motive “discutabile”? Din documentele anexate reiese clar că, după plecarea prin demisie de la Slănic-Moldova, tatăl meu a fost angajat ca redactor la ziarul ,,Teleormanul”, apoi ca director al Casei de Cultură din Alexandria și, ulterior, director al Casei de Cultură a Sindicatelor din municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej, astăzi, Onești. Ba mai mult, după plecarea d-lui Savin de la conducerea Casei de Cultură din Slănic-Moldova, tatăl meu a revenit în această instituție, iar pentru o perioadă de vreme, chiar în funcția de director. Pare evident că problema nu era între tatăl meu și forurile diriguitoare ale culturii, ci între dl. Savin și tatăl meu. 
• Nu pot să nu îi dau dreptate d-lui Savin când afirmă că, la începutul anilor ’70 eram doar un elev de școală generală. Este foarte corect. Nu am pretins niciodată că aș fi fost un talent al scenei. De altfel, nici nu am urmat această carieră, deși, practic, o bună parte a copilăriei mi-am trăit-o într-un teatru, pe scenă și în culise. Ceea ce poate nu știe dl. Savin, sau știe, dar evită să spună, este că, în anii copilăriei mele, tatăl meu mi-a îndrumat pașii către arta teatrală și am jucat în nenumărate spectacole, interpretând, evident, roluri de copil. Probabil că unele jurii de la festivalurile-concurs naționale au fost mai puțin exigente decât dl. Savin și mi-au acordat premii și diplome pentru interpretare. Dar nu despre mine este vorba aici. Cât despre “propria nevastă” a tatălui meu, adică propria mea mamă, dincolo de apelativul lipsit de o minimă eleganță folosit de dl. Savin, țin să aduc aminte celor care au cunoscut-o și să îi informez pe cei care nu au cunoscut-o că a jucat în marea majoritate a spectacolelor Casei de Cultură din Slănic-Moldova și a semnat scenografia și costumele mai multor spectacole (ex. piesa Doctor fără voie, a fost premiată cu medalia de argint și locul II pe țară la cea de a IV-a ediție a Festivalul bienal de teatru pentru amatori “Ion Luca Caragiale”). Dincolo de asta, a fost unul dintre cei mai fervenți promotori ai activităților culturale și turistice din Slănic-Moldova.
• O altă mizerie promovată de dl. Savin este cea legată de studiile universitare ale tatălui meu. În paranteză fie spus, habar nu avea despre ele, i-am trimis eu, prin intermediul lui Romulus-Dan Busnea, foaia matricolă de la Universitatea ,,A. I. Cuza” din Iași. Cum i-am trimis și informații sumare despre patru spectacole din numeroasele pe care le-a montat sau în care a jucat tatăl meu, despre care nu avea cunoștință, deși a ocupat, vremelnic, funcția de director al Casei de Cultură din Slănic-Moldova. Aceste documente sunt singurele pe care se sprijină delațiunea mascată sub forma acelei scrisori deschise. Restul sunt presupuneri, aluzii, insinuări, zvonuri. Revenind la studiile universitare, ar trebui să înțelegem că dl. Savin pune sub semnul întrebării probitatea Universității ,,A. I. Cuza” din Iași în acordarea diplomei de stat, la cursuri fără frecvență, care astăzi sunt cunoscute sub titulatura de învățământ la distanță? Ar fi de-a dreptul ridicol. Pe de altă parte, nu este meritoriu să îți desăvârșești pregătirea academică în timp ce pui pe picioare o instituție cultural – artistică, cu rezultate apreciate și recunoscute pe plan național? Judecați dumneavoastră. Cât despre condițiile dificile în care a funcționat și s-a dezvoltat echipa de teatru de la Casa de Cultură din Slănic-Moldova în perioada 1960-1970, poate că ar fi necesar un alt documentar. 
• Dl. Savin mai face o afirmație ciudată: tatăl meu ar fi beneficiat, ca director al Casei de Cultură din Slănic-Moldova, de dispensă de studii. Nu știu de unde are dl. Savin o astfel de informație, dar este posibil să nu fi înțeles sensul unei precizări din documentul care confirmă angajarea tatălui meu la Slănic-Moldova, în 1960, document pe care tot eu i l-am pus la dispoziție: penalitatea de 5% din salariu se referă la lipsa vechimii în muncă, nu la lipsa studiilor universitare. Altfel, pe cale logică, tatăl meu ar fi trebuit să aibă dispensă de studii la angajarea în funcția de director la Gătaia, la Slănic-Moldova, la Alexandria, la Onești… Adică să desfășoare aceeași muncă și să aibă aceleași responsabilități, dar pe un salariu mai mic.
• În legătură cu organizarea Festivalului Slănicului, dl. Savin aplică, din nou o dublă măsură. Susține că inițiativa și, de fapt, întreaga organizare a evenimentului a aparținut organelor culturale de la nivel județean, iar Casa de Cultură din Slănic-Moldova nu avea nicio legătură cu festivalul. Numai că, doar câțiva ani mai târziu, transformarea Festivalului de folclor în Festival de creație și interpretare teatrală (o idee lăudabilă, de altfel) este asumată în totalitate de către dl Savin, ca inițiativă personală! O altă omisiune, legată de Festivalul de creație și interpretare teatrală: dl. Savin își laudă debutul în dramaturgie și faptul că a participat cu patru spectacole la diverse ediții ale acestui eveniment, dar uită să spună că și alți dramaturgi amatori din Slănic-Moldova au participat la respectivul eveniment: Mihai Freamăt, Andrei Paraski și… Marin Cimponeriu. La fel cum uită să menționeze că tatăl meu a interpretat, cu succes, un rol într-una dintre piesele sale. 
• În legătură cu activitatea publicistică a tatălui meu, cu referire la Curierul de Slănic, puteți găsi în Anexa nr. 22, cele 3 numere ale publicației menționate, concepute, redactate și editate, aproape în totalitate, de Marin Cimponeriu.

5. Am susținut public, în mai multe rânduri, că tatăl meu a trăit prin și pentru teatru și că niciodată nu era mai fericit decât atunci când, de pe scenă, reușea să facă oamenii să zâmbească și să gândească puțin mai mult. Celui pe care dl. Savin îl numește “un personaj controversat”, și pe care afirmă insinuant că „îl cunoștea și știa cât valorează cu adevărat”, marele om de teatru și de cultură Valentin Silvestru îi scria, la finele anilor 60: “Am citit în ziar că începe noul concurs <Caragiale> și îmi închipui că te pregătești a participa cu însuflețire și sănătoasă ambiție. Poate ne întâlnim la vreo finală: ți-o doresc. Dacă ar fi numai după talentul dumitale de actor și animator, cred că am avea temei s-o presupunem cât mai aproape de certitudine. Dar în teatru, actul artistic se bizuie pe mai mulți umeri și dacă numai câțiva se îndoaie sub povara netalentului, toată bunăvoința celorlalți se face fum.

Am citit cu reală plăcere sprintena dumitale cronică rimată. Ai fi de acord s-o pun la dispoziția <Urzicii>? Bănuiesc că i-ar interesa. Bănuiesc. Dar, firește, e necesar asentimentul dumitale. Te rog să-mi răspunzi.”

Aprecieri similare au mai fost exprimate și de alți oameni de cultură sau din zona divertismentului, precum și de mulți dintre oamenii care, într-un moment sau altul, au uitat de necazuri pe durata unui spectacol în care a fost implicat și tatăl meu, de pe scenă sau din culise. Dar, poate, cea mai impresionantă recunoaștere a fost mulțimea de locuitori din Slănic-Moldova care l-a condus pe tatăl meu pe ultimul său drum pământesc, în urmă cu 27 de ani. Am convingerea că niciunul dintre acei oameni nu a însoțit cortegiul funerar pentru că apreciau studiile, diplomele sau medaliile pe care le-a primit tatăl meu, ci pentru că știau ce fel de om fusese, pentru bucuria pe care le-a adus-o, ani la rând, prin activitatea sa cultural-teatrală și pentru că era o personalitate recunoscută a comunității.  

Departe de mine intenția de a falsifica istoria Slănicului-Moldovei. Dar nici nu pot rămâne nepăsător față de negarea – din necunoaștere, rea-voință sau alte motive – a unor realități care au fost parte din istoria acestei splendide localități.

Cu stimă,

Radu Adrian CIMPONERIU