Prin modul original, complex, veridic și meșteșugit în care, pe lîngă alte teme, a tratat Evul mediu moldovenesc în componentele și conexiunile lui, scriitorul Mihail Sadoveanu ocupă un loc de frunte și special în ansamblul conștiinței naționale.
În urmă cu 45 de ani, elevul începător de liceu de atunci (pensionarul de astăzi) avea să studieze, la obiectul „Limba și literatura română”, structura acestuia: istoria literaturii, teoria literaturii și critica literară. La Liceul din Tg. Ocna, cei din clasa a VIII-a îl puteau auzi atunci pe profesorul Dumitru Zgăvârdici (care, din păcate, nu se mai află printre noi) care, cu un devotament profesional contopit cu pasiunea, pentru a ne face să înțelegem că Limba – ansamblul de noțiuni prin care oamenii se înțeleg între ei – este un organism viu și în continuă transformare, din ea ieșind și în ea intrînd mereu cuvinte, ne spunea: „…astăzi, dacă Voievodul Ștefan s-ar ridica din cripta-i de la Putna și ar vrea să comunice cu noi, ei bine, nu s-ar prea înțelege, pe cînd cu scriitorul Mihail Sadoveanu, în mod precis, da!”.
Avea multă dreptate îndrăgitul nostru dascăl, variantă trotușeană a pășcăneanului Busuioc („cel care l-a învățat ortografia și istoria”, primul învățător al scriitorului, ce avea să însemne un rol hotărîtor în formarea acestuia), descris cu duioasă aducere-aminte în povestirea „Domnu’ Trandafir”, căci cîți dintre noi mai știm astăzi ce semnifică arhaisme precum logofăt, părcălab, sameș, pârgar, serdar, scutelnic, ceambul, năvrap, a spârcui, a firitisi, a obijdui, a năboi etc.?; cît despre neologisme, pe unele le știm atît de bine încît ne dăunează în asaltul lor!
Ne facem o datorie de conștiință în a arăta că romane precum „Frații Jderi”, „Neamul Șoimăreștilor”, „Nicoară Potcoavă”, „Nunta domniței Ruxandra”, „Vremea Ducăi Vodă”, ne-au împodobit adolescența și ne-au făcut o bună educație sentimentelor, arătîndu-ne că viața trebuie trăită demn. Dar, în fruntea tuturor acestor opere, cît și a altora, „Viața lui Ștefan cel Mare”, scrisă în anul 1934, cînd, pe baza unui material imens, scriitorul se afla în capacitate creatoare maximă.
Din patriotism local, în fața marii sărbători de suflet, acum, cînd florile de gheață de pe geamuri au lăsat loc celor de tot felul de pretutindeni în natură, aducem la văzul și simțirea cititorilor, spre încîntare, un fragment: „Erau semne pentru Ștefan-Vodă. Cerul era curat; vântul curgea de la sud; ca vești albe, într-o singură noapte caldă au înflorit mălinii și cireșii. La Borzești, măria sa a descălecat la bisericuță ca să îngenunche la Maica Domnului și boierii intrați după el au văzut cu ochii lor cum, în clipa când măria sa și-a plecat fruntea, s-a luminat de soare obrazul pruncului sfânt… apoi a ieșit în tăcere și cu fruntea înclinată din sfântul lăcaș. S-a ridicat în scări pe calul alb și s-a uitat în juru-i cu sprânceana încruntată. Toate grămezile lui de oștire stăteau bulucite pe coastă și în lungul șleahului. Când i-au văzut coiful fulgerând s-au mișcat. Apoi, rămânând măria sa neclintit, au stat și oștenii, descoperindu-și capetele. Atunci măria sa, cu brațul stâng, a făcut semn spre Suceava. A închis palma ca și cum ar fi cuprins-o și și-a rezemat mănușa pumnului de zalele șoldului. Era marți (10 aprilie 1457 – n.a.) în Săptămâna Patimilor, la amiază”. (Corneliu Cristea, pensionar – Onești)
Lasă un răspuns