Pur și simplu

Iritare și stupoare față cu „o serbare” demodată

De cînd s-au înmulțit meciurile de fotbal la televizor începuse să-mi fie dor de Ion Iliescu, Adi Năstase și Gigi Becali, neștiind eu ce declarații mai fac ei pe celelalte canale pe care nu mă uit. Dornic să aflu, mut telecomanda pe Antena 1 și dintr-o dată m-am luminat: sîmbătă seara eu și toți românii ne-am distrat sau am rămas perplecși privind la adunarea ceremonioasă a PSD, a cărei slujire a fost asigurată de doi mari hierofanți – I. Iliescu și A. Năstase. Am revăzut „Cântarea României” servită cu tot tacîmul: aplaudaci, lozinci, lăudăroșenii, abilități retorice, cîntece de slavă, cuvinte necesare cînd iubiții conducători stau aplecați pentru a-și expune mai comod posteriorul numai bun de pupat. Din tot ce s-a spus cu emfază rezultă în mod limpede că PSD-ul este infailibil, că nu i se poate imputa nimic, că se mișcă glorios după un traseu pe care nu-l periclitează decît răutatea Opoziției, „mitocănia” lui Băsescu și greșelile altora. Președinția și Guvernul savurează, deja, postura de a se afla cu un picior în posteritate. Totul e în ordine, peste tot sînt numai succese, doar ici-colo mai sînt de schimbat sau de corijat mici detalii „neînsemnate”, cum sînt: corupția, justiția oarbă și obedientă, administrația ca locantă de afaceri veroase, sărăcia accentuată, acordarea către clienții pesedeului a unor lucrări foarte bănoase, fără licitație (doar cu comisioane substanțiale), criminalitatea, hoția cu acte în regulă și alte „mărunte neîmpliniri”, „dificultăți inevitabile” etc. In loc de eșec ni s-au servit „unele greutăți”, iar în loc de catastrofe sociale ni s-au înfățișat doar „succese”. Totul e în bună ordine. Am intrat în NATO, vom intra în UE, e meritul exclusiv al PSD, indiferent dacă în cazul intervenției din Iugoslavia acest partid a cîntat în cor contra imperialismului american și a Occidentului, care ne-au sărăcit, dezvoltîndu-se pașnic sub scutul nostru mioritic, pus pavăză împotriva năvălitorilor de toate semințiile și neamurile pămîntului, noi fiind „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, cu partidul în frunte!
Mi-am amintit, cu oroare, cum participam noi spontan la manifestări după liste dinainte întocmite, cum răcneam din străfundul bojocilor că ne apărăm „idependența, suveranitatea și neamestecul în trebile interne”. Era sarea și piperul vieții sub dictatură. Așa și acum! Chiar mă mir că PSD și Guvernul mai au amabilitatea inutilă de a mai sta cîteodată de vorbă cu Opoziția, dat fiind rolul ei strict ornamental! PSD-ul e marele învingător, iar noi trebuie să ne facem că nu observăm că lauda de sine e obscenă și ridicolă în egală măsură. După cum afirmau I. Iliescu și A. Năstase, PSD-ul este singurul partid care are mereu dreptate. Numai că o astfel de dreptate este una mohorîtă, minerală, în care nu este loc nici pentru milă, nici pentru umor. Recitarea atletică a unor sloganuri de mult compromise, glasul viril, virtuozitatea pulmonară cu sonorități acute, ofițerești, au fost tonalitățile „serbării” pesediste de pe Antena 1, dedată la un dezmăț politic pe care nu-l mai credeam posibil după 15 ani de tranziții. Văzînd reeditarea într-o nouă ediție, refăcută pesedist, a „Cîntării României”, am parcurs toate treptele iritării: stupoare, rîs nervos, furie, sudoare rece, stînjeneală, dezgust, apostazie, mă rog, tot ce se poate imagina ca reacție față de o monstruoasă inadecvare. Din perseverența laudativă a PSD poate-poate iese ceva! In orice caz, se caută a se cîștiga timp în fața unei Opoziții deocamdată tăcută . Ori, se știe, „timpul e bani” și dacă clientela politică îi pierde, e grav! Măcar să o scoată la capăt cu voturile. Pe urmă, mai vedem noi!
Discutabilul tapaj politic de sîmbătă seara nu-l putem caracteriza nici măcar ca fiind un gen literar. Este o șmecherie politică, un afect rudimentar al iubirii de putere, o suficiență provincială a aroganței dâmbovițene. Avem nevoie de așa ceva? Mai are România nevoie de tagma lozincarzilor, zbierătorilor, lingușitorilor și a tîmpeniei congenitale de care Bălcescu, Kogălniceanu, Eminescu, Ion Ghica și alți mari cărturari erau excedați încă din zorii istoriei moderne? Bineînțeles că nu!
Din păcate, persistă sechelele limbajului totalitar, mereu învingător, de care n-am reușit să scăpăm nici astăzi. Văd că politicieni adaptabili, agresivi populează Parlamentul, gazetari și teleaști de toate culorile ne intoxică solemn cu verva lor zoologică. Nici nu mai știm dacă trebuie să rîdem, ca să ne „despărțim de trecut rîzînd”, sau mai degrabă să ne întristăm din cauza persistenței lui, a stereotipiilor patologice ale unei ideologii corupătoare de comportamente normale.
Vasile Pruteanu se poate im

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!