„Te-ai boierit, Ioane, te-ai boierit!”

Ion stă în colțul pieții și-și bea cafeaua. E zece dimineață și, se pare, face o pauză. O pauză de o cafea, cum înțeleg imediat. Că tocmai trece, prin dreptul lui, un ins, nebărbierit și slăbănog, cu o șapcă jegoasă pe cap, și-i zice: „Te-ai boierit, Ioane, te-ai boierit!” La remarca răutăcioasă a insului Ion răspunde cu un ton de parcă îi face o mare favoare de-l ia în atenție: „Și ce dacă m-am boierit!… Lumea nu-i plină de boieri? Ce, n-am voie să fac și eu o pauză…?” Acum e cazul să vă spun că Ion e unul dintre numeroșii cerșetori care bîntuie pe aici, prin piața mare a Bacăului și prin preajma ei. Norocul lui Ion – vizavi de persoana mea – e că-l cunosc de multișor, de pe vremea cînd era îngrijitor de animale la fosta cooperativă agricolă din Hemeiuși. Scriind, odată, de acolo, l-am remarcat: scurt, vînjos, cu fața umilă, cam bîlbîit, dar din cîte mi-a zis atunci brigadierul, harnic, conștiincios. Nu l-am mai văzut cîțiva ani, pînă după Revoluție, cînd, deodată, aflîndu-mă în piața de care vă vorbeam, l-am recunoscut. Nu se schimbase deloc. Doar părea și mai umil, chiar dacă pe față i se citea un anume confort interior. Adică liniște. L-am privit, atunci, m-am apropiat de el și, ghicind el ceva, mi-a spus un „Să trăiți!” foarte militărește. Ba, am observat imediat, a luat și poziția de drepți. Am scos cîțiva bani și i-am dat. în timp ce-i întindeam bancnotele, s-a uitat scurt și adînc la mine: „Vă cunosc de undeva. Stați, stați, nu sînteți cel care a scris despre mine…?” Uite, domnule, ce memorie are insul?, mi-am zis și i-am confirmat: „Nu te înșeli…”. De atunci, de cîte ori mă vede îmi spune cuvintele acelea „magice”, militărești, iar eu îl răsplătesc după cît am prin buzunare. De fapt, același „Să trăiți!” îl adresează tuturor celor pe care-i simte ca avînd, cît de cît, dare de mînă…
Acum, uite-l bîndu-și cafeaua. Mă vede, scot zece mii și, în timp ce îi dau banii, îl întreb: „Cînd erai la ceape tot așa îți beai cafeaua…?” Rîde cu gura pînă la urechi, lăsînd să i se vadă gîtlejul, căci în față nu mai are dinți: „Da’ pe timpul acela găseai cafea…?”
Eugen VERMANli.

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!