Jelania hornurilor reci…

Cern peste oraș primii fulgi de nea. Ce frig e acum și cît de înfiorător o fi prin rîpi și pe cele pustiuri!… Cîte griji îi apasă, cît de chirciți sînt și ce fețe pămîntii au oamenii sărmani ai Buhușiului, cît de goale le sînt casele și cît de triști li-s copiii, flămînzi și bolnavi!…
O văd aevea pe tante Zânca, mătușa mea, în casa ei de la Itești. Cînd apusul soarelui mistuia fulgerele arămii și revărsa peste sat vălul plumburiu, ea aprindea lampa, apoi ștergea cu colțul basmalei praful de pe candelă și dădea foc muștiucului de bumbac afundat în unsoarea rîncedă. Vîlvătaia focului din soba de tablă făcea a sfadă. Ca s-o potolească, tante Zânca răscolea cu vătraiul pe grătarul sobei. Apoi trăgea fitilul lămpii în jos, sufla fără putere și cînd îi izbucnea din piept o tuse pițigăiată, ogeacul lămpii se făcea nevăzut. Se așeza pe pat ca să-și potolească tusea, se ridica pe urmă gemînd de durerea pe care i-o pricinuia orice aplecare a spatelui. Iși dezbrăca apoi hainele peticite și pline de însăilături, își desfășura brîul din jurul șalelor și, adulmecînd prin întuneric peretele care mărginea patul, le punea pe toate la căpătîi. Se sprijinea apoi de perete și se lăsa, oftînd, pe pat. In soba de tablă izbucneau flăcările roșii din rugii de vie care începeau să trosnească și să arunce scîntei printre pocrișurile plitei încinse. Pe tavanul coșcovit pîlpîiau cercuri roșii, plăsmuite de pălălaia care duduia din horn. Tante Zânca se dădea, peste noapte, la marginea patului, cotrobăia sub sobă și scotea dintre vreascuri un ciot verde și gros cu care dădea laoparte portița, apoi arunca ciotul în sobă, menit să mențină focul mocnit pînă după miezul nopții. Pe urmă repezea înapoi, cu buricele degetelor bătătorite, portița și ducea degrabă mîna la ureche pipăind locul zbîrcit cu degetele care o usturau de fierbințeală.
Somnul nu punea stăpînire pe genele ei și nici pe inima ei, așa că depăna gînduri pînă după miezul nopții.
De mult nu mai este tante Zânca, nici căsuța cu un țugui învelit în carton, o prispă surpată dimprejur și două gemurele care arătau unui copil lumea prin mărgeanul ochilor săi plînși!
Au trecut acele vremuri, dar și astăzi mai sînt case ponosite, dărăpănate, risipite printre vilele care se ridică tot mai înalt spre cer și sfidează tot mai mult regulile esteticii, denunțînd totodată opulența bogătanilor, ca și nepăsarea lor față de nevoile cumplite ale celor sărmani.
La Itești a luat ființă, de curînd, „Centrul de studiu și implementare a programelor de asistență social-creștină”, pe locul unei unități militare dezafectate. Faptul a fost posibil prin stăruința preotului Eugen Isăilă, un slujitor al altarului cu grijă neostoită pentru necazurile oamenilor și simțitor față de copiii cu obrajii șiroind de lacrimi și cu mîinile întinse pentru ca să apuce o bucată de pîine dăruită pe la parastase. Sînt și cîțiva arbori uscați în fosta unitate militară, care vor fi doborîți. E frig în casele oamenilor sărmani, e frig cumplit și a venit iarna peste satul Itești, aducînd cu sine viscolul, dar pe multe hornuri nu mijește nici un firicel de fum. Copii, ca acela de la căsușa ponosită, în care tante Zânca își țesea pustnicia și suferințele ei privesc, cu ochii plînși, prin geamurile ce zdrăngănesc în vîrtejul viscolului. âi va vedea, poate, părintele Isăilă și le va trimite, cu vreo sanie, cîteva brațe de lemne ca să se audă, și la ei, duduind pe horn, para focului!
Aurel V. Zgheran

ot mai înalt spre cer și sfidează tot mai mult regulile esteticii, denunțînd totodată opulența bogătanilor, ca ș

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!