Sacrificiu pentru o mănăstire

La început a fost o biserică veche din lemn plasată pe un cîmp din comuna Parincea. Lăcașul s-ar fi prăpădit cu siguranță dacă nu s-ar fi găsit la un moment dat cîteva măicuțe și un preot care să îi reconstituie valoarea. Acum, așezarea este un adevărat punct de atracție pe care nu se poate să nu îl observi în drum spre Parincea. în jurul bisericuței din lemn s-a născut imediat după revoluție un așezămînt de măicuțe. De curînd, lîngă biserica veche, Sfîntul Neculai din Cîmp, a fost construită o biserică nouă, Nașterea Maicii Domnului, care a fost sfințită în această toamnă.

Biserica Sfîntul Neculai din Cîmp nu impresionează prin dimensiuni sau arhitectură ci prin vechimea și povestea ei impresionantă. Biserica este în totalitate din lemn și a depășit vîrsta de 300 de ani. A fost construită în jurul anilor 1702 în localitatea Cucuieți, comuna Tamași dar, la un moment dat locul ei a fost să fie altul. Lăcașul a fost transportat, nu se mai știe cînd, între Tamași și Zlătari pe un angrenaj din butuci din lemn tras de 50 de perechi de boi. Pentru că, la acea vreme, răzeșii din Zlătari nu aveau biserică, au adus-o astfel kilometri întregi ca să o așeze în satul lor. Biserica s-a împotmolit, la un moment dat, fără nici un motiv chiar pe locul unde se află astăzi. A rămas pur și simplu țintuită locului și n-a mai putut fi urnită cu nici un chip. Pe atunci era singura biserică de pe Valea Răcătăului, iar oamenii din partea locului veneau aici să se închine. Oamenii din sat spun că în vremea celui de-al doilea război mondial, în această biserică s-au ascuns două fete ofițeri ruși care au făcut spionaj în comunele din zonă. Au stat ascunse de nemți sub acoperișul bisericii timp de doi ani. în urmă cu 25-30 de ani, oamenii din satul vecin și-au făcut o biserică din zid iar biserica din cîmp a fost lăsată pradă ruinii. De atunci au început necazurile bisericuței din lemn. Pe vremea regimului comunist au fost unii oameni care și-au propus să o radă de pe suprafața pămîntului. Lăcașul a rămas totuși acolo unde i-a fost dat să fie.

Omul sfințește locul

Pînă după revoluția care a adus și libertatea de de credință, biserica de lemn de la Parincea a rămas în voia sorții. Ea a supraviețuit totuși intențiilor mai puțin ortodoxe ale celor care nu vedeau pentru ea decît o singură soluție, demolarea. Doar cei care mai credeau în minuni vedeau la acea vreme altă soartă pentru biserica din cîmp. Minunea totuși s-a produs. în 1991 au venit aici în preot și două maici care au început cu mult curaj dar mai ales cu credință munca pentru reabilitarea locului. Preotul Mihail Velea își amintește că începutul nu a fost deloc ușor.
„După revoluția din ’89 unii buni creștini au dat ajutor din țară pentru construcția de mănăstiri și schituri. în ’91, cu îngăduința lui Dumnezeu, cu aprobarea Sfîntului Sinod și a Episcopiei de Roman am venit aici, în cîmp, trei viețuitori de mănăstiri din partea Nemțului. Era maica stareță, Evlampia Corciu, maica economă, Filofteia Costea și eu. Cînd am venit în cîmp nu am găsit nici o condiție de viață, nici barem apă de băut. Erau numai ciulini și monumente și cruci lăsate în paragină, pentru că înainte a fost pe acest loc un cimitir vechi. Am venit aici de bunăvoie, neforțați de nimeni, deși nu aveam nici acoperiș deasupra capului. Prima dată am adus un vagon din comună pentru maici ca să aibă unde să doarmă noaptea. Eu mi-am făcut o colibă din scînduri, unde am stat pînă am făcut corpul de camere dinspre nord. Din primăvară și pînă în toamnă acesta a fost adăpostul meu. Cu timpul, au venit în jurul nostru fete de acasă, crescute creștinește de părinții lor. Au rămas alături de noi și am muncit împreună la construcția mănăstirii. Mai întîi am făcut o clopotniță la intrare. Cum biserica din lemn era într-o stare deplorabilă, noi am refăcut-o din temelii. I-am refăcut fundația și am acoperit-o cu draniță. Ușa ei este cea originală. Lăcașul a fost declarat monumet istoric. Apoi, am simțit cu toții nevoia unei biserici mai mari. în ’94 am s-a făcut locul de sfințire a bisericii, care a fost încheiată în 2002 și sfințită pe 8 septembrie 2004”, își amintește preotul Velea.
Acum, totul este de nerecunoscut. Preotul Velea spune că tot ce este de jur împrejurul bisericilor a fost făcut de mîna maicilor. La mănăstirea din Parincea sînt acum 22 de maici care se gospodăresc singure. în aproape 14 ani de zile maicile au făcut aici adevărate minuni. „încă de la început am avut mult curaj. Chiar dacă au fost și unele greutăți, noi nu am dat înapoi. Chiar și cînd singurul nostru adăpost era acel vagon, nu ne-am gîndit nici măcar o clipă să renunțăm. Mai întîi ne-am gospodărit ca să avem ce mînca. Apoi, totul a venit de la sine. Munceam cu dragoste din noapte pînă în noapte. âmi amintesc cum, odată cu venirea frigului dormeam cu toatele pe un pat, sub petecul de acoperiș pe care am apucat să îl construim pînă a venit iarna. Cele care eram mai în vîrstă ne descurcam, ne durea totuși sufletul de fetele mai tinere care ni s-au alăturat cu timpul. Erau și momente frumoase, eram cu toatele împreună și nimic nu ni se părea greu. Avem și întîmplări mai hazlii. Maica economă, cu care am împărțit la început vagonul din tablă, s-a speriat de moarte într-o noapte pentru că a auzit niște zgomote ciudate și a crezut că locul este bîntuit de năluci. Mie nu îmi era frică, am ieșit afară și nu am văzut decît o pisică sălbatică”, povestește maica stareță, Evlampia Corciu. Mănăstirea a fost pîndită la un moment dat și de foc. Camerele maicilor au scăpat atunci ca prin urechile acului de flăcările care ardeau chiar în apropiere.
Cum intri în mănăstirea Nașterea Maicii Domnului te impresionează liniștea și ordinea deplină care domnește aici. Pare aproape incredibil că o zonă părăsită, pradă ruinii, a devenit de nerecunoscut în numai 14 ani. Au fost date uitării chiar și momentele mai puțin fericite, cînd unii oameni nu urmăreau decît să intre cu buldozerul în așezămîntul maicilor. „Deși am avut încă de la început documente în regulă, au fost oameni care ne-au amenințat cu buldozerele. Nu îi acuzăm pe credincioșii din comună pentru aceste fapte, au fost doar unii care ne-au făcut greutăți. Unul dintre cei care au fost alături de noi și ne-au ajutat la vremea respectivă să depășim momentele grele, cînd unii se străduiau să ne desființeze, este Gheorghe I. Știucă, tatăl primarului din Parincea. Noi nu ne-am dus cu colecta prin comună, ne-am descurcat încă de la început cum am putut, mai mult cu străinii. I-am iertat totuși pe cei care ne-au făcut greutăți”, a încheiat preotul Mihail Velea. (Bianca TOMESCU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!