Să fie vreo nouă dimineața cînd ies din casă și plec spre Biblioteca județeană, unde citesc, zilnic, ziarele. Cînd, pe alee, ceva mare și galben îm…

însemnări

Mămăliga

Să fie vreo nouă dimineața cînd ies din casă și plec spre Biblioteca județeană, unde citesc, zilnic, ziarele. Cînd, pe alee, ceva mare și galben îmi atrage atenția încă de departe. Mă apropii și văd că e o jumătate de mămăligă. Nu-i veche deloc, se cunoaște după culoarea de un galben aprins, auriu. Rămîn, cîteva clipe, lîngă ea și-mi zic, pentru a cîta oară?, că sîntem niște oameni plini de… paradoxuri. Cum, cînd se spune, peste tot, că e atîta sărăcie în țară, cînd lumea moare de foame mămăliga – de fapt și pîinea, pentru că la pubela de gunoi se aruncă pîine cu kilogramele – e aruncată fără nici o jenă! Eu știu, poate mult mai bine decît mulți dintre semenii mei, cît de prețioasă e o bucată de mămăligă.
N-aveți idee cît e de gustoasă, de hrănitoare, de binevenită atunci cînd simți că mori de foame, cînd ai mînca și lemn numai să-ți potolească foamea! Imediat după Război, în vremea marii foamete de prin anii ’47-’48 și chiar ceva mai spre noi, copil fiind, mergeam la bunica dinspre tată – fie-i țărîna ușoară -, care avea în ogradă un cireș uriaș, ce făcea niște fructe bune, bune și pe care le mîncam de crude. S-a întîmplat – nu de prea multe ori – ca biata bunică să fi făcut rost de niște mălai și să ne îmbie, pe mine și pe fratele meu, la o felie de mămăligă. De fiecare dată, tăia bucata aceea exact în două, să nu creeze vrajbă între noi, și ne dădea cîte o felie și noi o luam cu mîinile tremurînde și cu ochii aprinși de poftă, și mîncam, tacticos, pînă la ultima firimitură. Mi-amintesc că, odată, am scăpat o bucățică mică, mică pe jos – bunica n-avea dușumea acasă, ci lut – și atunci hapsînul de frate-miu s-a repezit și a luat-o și a înfulecat-o și ne-am încăierat de abia a putut mamaia să ne despartă, amenințîndu-ne că, altădată, n-o să ne mai oprească… în aceeași vară, mama a dat unui vecin bogat un covor de zestre, din lînă, pentru zece kilograme de mălai și, atunci, au urmat zile cînd ne-am simțit fericiți: aveam, pe masă, mămăligă…!
…Acum, în plină sărăcie, mămăliga asta – trudită, în fapt, de omul de la țară, care numai el știe, sărmanul, ce înseamnă mămăliga – e aruncată. Paradoxurile? Păi, în aceeași zi, pe un canal de televiziune, se vorbea despre faptul acesta – incredibil – că peste 7 milioane de români sînt asistați social, altfel spus primesc diferite ajutoare bănești pentru că sînt sub limitele sau la limitele sărăciei. Asta, în vreme ce numai 4,5 milioane muncesc cu acte-n regulă. Să-mi fie iertată remarca, dar eu sînt convins că politica asta a noastră, de acum, nu face altceva decît rău. Guvernele, ca să-și apropie aderenți cît mai mulți, și asta mai cu seamă în campaniile electorale, aruncă banii munciți cinstit de unii, stimulînd nemunca. O doamnă respectabilă, agricultoare adevărată, care-și vinde o parte din recolte în piață, mi-a zis, nu o dată, cît chin e nevoită să suporte pentru că nu găsește oameni să-i muncească, pe bani buni, pămîntul, ea fiind ocupată inclusiv cu vînzarea produselor. „Domnule, s-au învățat să le dea statul degeaba!… Dacă-i rogi să-ți muncească o bucată de pămînt, cu bani buni, te refuză!…”
…Eu nu spun că nu sînt săraci în țara noastră. Sînt foarte mulți. Dar cînd, pe stradă, găsești aruncată mîncare, cînd la fiecare colț de stradă vezi oameni cu mobilul ținînd conferințe, cînd vezi orașul plin, de dimineață și pînă seara, de inși care pur și simplu pierd vremea, cînd ești tîlhărit ziua-n amiaza mare de derbedei fără nici o căpătuială, nu știi ce să mai spui…
Eugen VERMANrea produselor. „Domnule, s-au învățat să le dea statul

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!