Roșu domestic

De cîțiva ani încoace, Centrul Memorial al Victimelor Comunismului, de la Sighetul Marmației, realizat de Fundația Academică Civică sub îndrumarea poetei Ana Blandiana și a scriitorului Romulus Rusan și sala „Ciuma” – realizată de Irina Nicolau la Muzeul Țăranului Român erau – pînă nu de mult -, singurele inițiative de punere în scenă prin intermediul muzeelor a memoriei comunismului românesc. O memorie încărcată de amintiri ce s-au intersectat cu analiza și cu reconstituirea istorică bazată pe documente ce au fost completate la fața locului de arhiva vie reprezentată de protagoniști ai rezistenței anticomuniste. Și acestea, în condițiile în care, în România, discuțiile „cu cărțile pe față” despre anii comunismului se fac mai mult pe ascuns, cu mari rețineri și, bineînțeles, din motive pur politice: moștenitorii fostului regim nu-și pot condamna propriul trecut. Tocmai de aceea a fost benefică ideea de a prezenta în cadrul unui mic muzeu viziunea vieții private în comunism, a „comunismului domestic în spațiul privat”, așa cum o denumește inițiatorul acestui proiect, un renumit doctorand în antropologie socială. Expoziția, numită sugestiv „Roșu domestic” încearcă să apropie mai mult vizitatorul de atmosfera tipică de apartament din timpul „epocii de aur”, de cum era viața de fiecare zi a omului de rînd, fiind pus să rememoreze familia, felul în care mîncam și ne îmbrăcam, ce filme vedeam și cum ne distram în acea perioadă. Sînt expuse aici nu doar obiectele ce constituiau inventarul unui apartament din epoca ceaușistă (sticle de pepsi-cola, discuri de vinil, ziarele anilor ’80, chiar și truse de avort), dar și unele dintre cele mai importante constrîngeri care apăreau asupra vieții private. Concluzia care se poate trage vizitînd o astfel de expoziție ne îndreptățește la o reanalizare a trecutului recent, întrucît depozitarii acestui trecut nu sînt doar victimele represiunii directe a regimului, ci și mulțimea de oameni care au suportat și au supraviețuit în tăcere. Mințiți și manipulați de exponenții „idealului roșu”, puternici prin credința și îndurarea lor oamenii de rînd au rămas doar cu speranța într-o viață mai bună, într-un trai decent și nimic mai mult!
Există cel puțin două considerente esențiale peste care nu se poate trece atunci cînd ne aducem aminte și vorbim despre comunismul real: criteriul puterii, adică al dictaturii proletariatului – și criteriul proprietății. Dictatură care, în cazul lui Ceaușescu, a devenit una personală. Și atunci, pătrunși de amintirile trecutului, ne întrebăm ce a putut să țină regimul comunist real în picioare atîta amar de vreme? Oare bunăstarea și așa-zisa libertate? Nici pe departe! Răspunsul rămîne, invariabil, doar unul singur: dictatura, forța și teroarea. Sigur că nu a existat un singur tip de dictatură pe care cetățenii români au fost obligați să-l îndure. După cum știm din istorie, a mai existat – pe lîngă dictatura comunistă – și o dictatură regală, apoi una legionară, și apoi una antonesciană, toate acestea fiind, din fericire, de scurtă durată. Intr-un studiu elaborat despre istoria comunismului românesc un reputat analist afirma că „ceea ce rămîne, însă, distinctiv și agravant pentru dictatura comunistă este teroarea și supravegherea de masă, sistematică, devenită politică de stat”. Aceasta este politica internă pe care cetățenii României au asimilat-o vieților lor, din 1948 pînă în 1989, cu un singur interval mai relaxant fixat între anii 1964 și 1971. Deja după acest an începe să se vorbească de „știința conducerii societății socialiste”, iar după anii ’80 începe să se simtă din plin degradarea accelerată a nivelului de trai al populației românești. Borcanele de iaurt sau sticlele de lapte care pot fi văzute în această expoziție nu fac altceva decît să le amintească multora dintre noi cum trebuia să aștepți la ora cinci dimineața la coadă la lapte, la pîine sau carne și cît de important era să ai „pile” mai ales la „alimentara”. Că, vorba aia, fără pile nici atunci, dar nici acum nimic nu se rezolvă în țara asta, unde ca să fii sigur de reușită e bine să ai o pilă oriunde te împiedici în rezolvarea problemelor stringente ale vieții. Și nu numai. Această expoziție capătă, pe lîngă dimensiunea nostalgică, și una a sărăciei prin care am trecut și în care ne zbatem în continuare, ironizată parcă de o clasă politică mult prea arogantă și prea plină de sine pentru a accepta o cruntă realitate. Probabil că una dintre puținele schimbări produse de la revoluție încoace constă în reorientarea cozilor către celelalte domenii ale vieții economico-sociale. Acum nu mai este coadă la magazinele alimentare, la buticuri și super-marketuri, unde de cele mai multe ori intri, privești, îți faci cruce și ieși. In schimb, e coadă la punctele de colectare a datoriilor, dărilor și taxelor care se-nmulțesc și ne cocoșează sub povara lor!
Iată, așadar, că o astfel de expoziție te pune pe gînduri și îți arată cam ce a putut fi salvat în cei 45 de ani de regim autoritar, despotic – în special, uneori, amintiri dintre cele mai plăcute, dar legate de o tragedie istorică națională care a afectat viețile a milioane de oameni, ca și evoluția istorică ulterioară marcată de imposibilitatea desprinderii de trecut. Asistăm, de multe ori neputincioși, la o criză a modernității secolului XX sub diferitele ei variante de totalitarism, iar întrebarea de final care se pune este: oare din ceea ce am văzut și am trăit întîmplîndu-se vom învăța ceva pentru viitorul nostru, pentru viitorul copiilor noștri?
Romulus Dan Busnea eții private. Concluzia care se poate trage vizitînd o astf

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!