Poetul Octavian Voicu a fost premiat de ziariștii băcăuani

Probabil, Octavian Voicu nu va mai citi niciodată aceste rînduri. Aflat „la marginea gîndului bun”, după cum ne-a mărturisit ieri după-amiază, poetul trăiește de cîteva săptămîni, din nou, departe de zbuciumul cetății pe care a slujit-o cu dragoste zeci de ani. Deși retras, Octavian Voicu nu a fost uitat de ziariștii băcăuani, în a căror breaslă a trăit o bună parte din viață. Lui i-a fost oferit cu suflet curat premiul de excelență din partea „Ziarului de Bacău” și a cotidianului „Deșteptarea”, cu ocazia Galelor Jurnalismului Băcăuan 2004. Nu pe scena „Ateneului”, așa cum ar fi fost de dorit, ci acasă, la Viforeni, acolo unde se odihnește, în căsuța surorii sale. Ne-am dus să-i facem bucuria. Să-l găsim mai vesel, mai dornic de rostire. Cînd ne-a văzut lîngă ușa camerei, a lăcrimat ușor. „Cu iubire”, ne-a șoptit, trăgîndu-ne încet spre el, pentru a ne săruta. âmpreună cu colega de la „Deșteptarea” i-am oferit diploma și suma de 10 milioane de lei, din partea celor două publicații. „Pentru sărbătorile de iarnă”, i-am urat noi. El a încercat un zîmbet ușor în colțul gurii. „Cu iubire…”, a putut să rostească din nou. Ochii au început să-i lăcrimeze.
M-am gîndit o fracțiune de secundă cît de mult sau de puțin poate cîntări în sufletul unui asemenea om gestul nostru simbolic, prin care am încercat să menținem solidaritatea dintre oamenii de cultură, atunci cînd nici măcar vremea nu pare a ține cu ei.
Mi-aș fi dorit să scriu mai mult despre Octavian Voicu, despre acest om care a oferit ani la rînd o culoare aparte lumii culturale din Bacău. Să ne vorbească despre orașul vechi, despre străzile de altădată, despre oamenii ce se perindau pe aceste meleaguri. Era obosit. Mai obosit decît sîmbătă, la amiază, cînd, bucuros nevoie mare, m-am dus să-l aduc de la Viforeni la Bacău. Aceleași cărți, poeziile lui Octavian Goga, în ediții diferite, de la cea din 1905, pînă în prezent, ședeau ca niște prieteni statornici pe noptiera de lîngă pat. Tot acolo a rămas, nedesfăcută, și punga cu smochine. Avea să ne spună sora că nu mai poate mînca. Despre Goga, n-am întrebat nimic. Astă-vară, cînd l-am văzut, mi-a povestit că este unul dintre poeții săi preferați, pe care tatăl său îl cunoaștea pe de rost. Acum, cu voce slabă, ne-a mărturisit bucuria de a fi putut oferi vasta sa bibliotecă personală bunului său prieten profesorul Ioan Dănilă. „Poate am făcut puțin… Acum sînt la marginea gîndului bun”, ne-a mai spus el.
Boala îl macină repede. Mai iute cu fiecare zi ce trece. Fratele său, aflat la căpătîiul său, om voinic de-altfel, a lăcrimat afară, la poarta casei. Urarea de „sărbători fericite” n-a fost deloc binevenită. Măcar pace și liniște, în momentul cînd poetul se stinge la marginea cetății, în singurătate. (Constantin GHERASIM)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!