Poetul unui tragic destin

Motto: „Pentru că n-ai putut pieri întreg,,/ Te chem cu buze albe de efort/ «La mările uitării,, cu sloiuri de la nord/ Ca să te laud,, să te plîng și să te neg»”. Nicolae Labiș

* O scrisoare inedită, din colecția Adrianei Cimponeriu – verișoara poetului, oferită pentru publicare ziarului nostru

Exact în urmă cu doi ani de zile publicam în acest ziar un inedit reportaj-interviu ce prezenta mărturiile culese la „cald” în apartamentul din Slănic-Moldova al rudelor poetului unui tragic destin, Nicolae Labiș, născut și mort în aceeași lună decembrie, la o diferență de numai 21de ani și tot atîtea zile: 2 decembrie 1935 – nașterea poetului; 22 decembrie 1956 – plecarea în eternitatea artistică a noului Luceafăr stins atît de prematur.
Doamna Elena Enea, mătușa și nașa de botez a poetului, ne spunea, atunci: „Pentru noi, cei din familie – părinți, frați, surori – Nelucu a fost o binecuvîntare, o bucurie, o speranță. A fost fericirea noastră, răpită atît de brusc, de nemilos și de nedrept. Dar, împotriva destinului nu ai cum să te împotrivești, el nu-ți bate la ușă, nu te întreabă. Vine și lovește. N-ai încotro, te împaci cu soarta. A împărțit totul cu noi: bucuria și necazul, fericirea și tristețea, gloria – atîta cîtă a fost. Datorită lui am fost invitate în sferele luminoase ale creației. Locuința noastră din Slănic Moldova a devenit un loc de întîlnire a celor ce i-au fost aproape și de omagiere a poetului, de plecarea căruia ne desparte, iată, aproape o jumătate de secol”. Iar fiica doamnei Elena Enea, nimeni alta decît verișoara lui Labiș, pe nume Adriana Cimponeriu, zisă și Bizu, primea de la poet, cu mulți ani în urmă, următoarea scrisoare (oferită acum nouă spre publicare): „Dragă vară, ba nu, verișoară Bizu (ca să nu reiasă că personific anotimpul); nu ți-am scris de mult și-acum caut să-mi răscumpăr, prin vreo două rînduri, toată vina care o am. Pe la noi a fost Costică și am fost la păstrăvi și cîntînd tehui pe dealuri, după hribi umblam. Am aflat că ești sportivă (vezi că și-nainte eu știam, dar cică astăzi ești ceva mai-mai). Iți doresc să bați recorduri cît nu-ți trec prin minte și-n întreceri, totdeauna, primul loc să-l ai… Mama pleacă azi cu Marga către Iași, să-i facă operație; cu tata singur eu rămîn… Am să dau la curci mîncare, am să scriu oleacă și cu soră-mea Dorina am să mă îngîn. Pe la voi ce-i nou și mîndru? Că la noi, asemeni, ca altădată, sună fagii cînd îngînă vînt…Și pe scoarța lor cea neagră sunt aceleași nume ciopîrțite cu toporul tremurat și frînt. Și pe plai-bătrîn aceleași flori își mișcă ciuful, frăsuindu-se cu malul mustecios păiuș…Și aceleași veverițe ronțăiesc pe cetini cucuruzul și îl cară repede-n culcuș… Eh, ce spun! Tu știi acestea…Dacă nașul vine pe la noi, să vii cu dînsul și mata, de vrei…Ai să poți să iei de-aice cîte-o amintire, și-o amărăciune-n suflet poate c-o să iei. Sărutări pe mîna nașei, nașului asemenei! Să roiască mîndru stupii…Și succes, mereu… Te aștept aici și poate c-o să vin la tine. Al tău văr dintotdeauna, Nicolaus, eu”.
Această frumoasă și sentimentală scrisoare mi-a fost arătată și înmînată de către verișoara poetului, care cu un glas stins mi-a explicat că ține foarte mult la tot ceea ce înseamnă amintire legată de Nelucu Labiș și nu le încredințează decît celor cu chemare spre cuvîntul scris. Mi-a mai spus că rîndurile de mai sus au mai fost publicate doar o singură dată, prin anii ’60, într-o gazetă literară, iar republicarea lor, acum, după mai bine de 40 de ani, într-o gazetă băcăuană este, în fapt, o premieră la fel de interesantă.
Intîlnirile cu doamna Adriana (Bizu) au avut mereu un farmec aparte și m-au făcut să realizez că există valori, cele mai multe – care trăiesc sub o aparență înșelătoare și trebuie vocație și intuiție spre a le anticipa destinul și că mai există, de asemenea, valori, mai puține și poate mai mari, care au ele însele puterea de a-și crea aparența, suprafața și de a se manifesta prin ele. Labiș aparține acestei a doua categorii, el nu trebuie descoperit, ci într-un mod foarte simplu, văzut, simțit în profunzimea versurilor sale care i-au cristalizat personalitatea și i-au conturat tot mai pregnant imaginea unui poet original deosebit de înzestrat.
Labiș a apărut discret, într-un moment în care vechile valori și structurile de mare stabilitate care justificau nu numai poezia, dar și înțelegerea ei, erau puse în discuție, iar dezagregarea lor părea un fenomen natural. Vechea poezie părea inadecvată scopurilor cuprinse în „idealurile” revoluției și noii ideologii comuniste și în raport cu schimbările petrecute peste noapte părea ieșită din uz, chiar artificială. Sigur că în afara titanilor poeziei românești de pînă la acea dată creația și experiența lui Labiș reprezentau în mod cert dorința de recuperare a esenței poeziei, a unui lirism renăscut. El a fost cel care, printre alți inițiați în tainele descifrării căilor întortocheate ale vieții, descoperă că politicul este departe de a fi cea mai bună alternativă, devenit cumva „plasma vieții”, iar poezia – așa cum se prezenta – încetase să mai intereseze ca expresie a unui domeniu privilegiat. Așa cum reiese din părerile unor critici ai literaturii române, „poezia lui nu se constituie din teme propriu-zise, ci este o izbucnire și o curgere, o emoție fundamentală care de la sine se face vers, Labiș reprezentînd efortul de a integra o biografie în evenimentele noii istorii”. Și tot el construiește cu dezinvoltură un mediu propriu în care trăiește și unde spațiul „nord-moldovenesc” este, totodată, un loc de refugiu, de apărare și de pură reculegere, în nici un caz de claustrare. In acest mirific spațiu se retrage poetul pentru a-și încărca bateriile, pentru a-și antrena spiritul, sufletul în vederea explorărilor viitoare, fără de care nu poate concepe viața. Sînt atîtea lucruri deosebite care leagă viața lui Labiș, din păcate atît de scurtă – de viața literară contemporană! Din păcate, în ziua de azi receptivitatea față de marile valori ale culturii este din ce în ce mai scăzută, mai cu seamă că nici așa-zișii „factori abilitați să conducă destinele culturii românești nu prea încurajează eforturile celor care se pun în slujba ei fără ca aceștia să beneficieze în final de vreun avantaj de pe urma unor pasiuni nemuritoare care îi cuprind pe oamenii cu har și cu dragoste de semeni. Tocmai de aceea m-am simțit dator față de cei cîțiva care au mai rămas din familia lui Labiș, de a le demonstra pe cît posibil că amintirea marelui poet rămîne, deocamdată, vie în conștiința multora dintre noi, ca expresie a unui stil de viață. Și apropo, pentru că tot ne aflăm în anotimpul alb: „Totu-i alb în jur, cît vezi/ Moi podoabe pomii-ncarcă/ Și visează sub zăpezi/ Satele-adormite parcă”. („Iarna”, N. Labiș). (Romulus Dan BUSNEA)ces, mereu… Te aștept aici și poate c-o să vin la tine. Al tău văr d

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!