Căiuții din Cîmpeni, scoși în lume de englezoaica Sara

Mult curaj trebuie să aibă călătorul care se încumetă să ajungă pînă prin acest colț de lume. Dacă pînă la Pîrjol mai ajungi cum ajungi, ca să străbați drumul pînă spre Cîmpeni, localitate aflată la doar cîțiva kilometri de centrul comunei, îți trebuie mai bine de jumătate de ceas de mers cu mașina. Hîrtoapele se ițesc, din șosea, din metru în metru, iar dacă se mai întîmplă să fie și vreme ploioasă, îți trebuie noroc cu carul să nu rămîi înțepenit în mijlocul drumului, în cine știe ce groapă nămoloasă. Și dacă de bine, de rău, ai ajuns pînă în mijlocul satului, greul începe abia după ce începi să urci, la pas, pe drumul către biserică. Gheata îți intră pînă la gleznă în șanțurile brăzdate adînc în noroi, iar dacă te abați fie cu un milimetru de la urma lăsată pe mijlocul drumului de roțile tractorului care a trecut înaintea ta, riști să nu mai poți pleca mai departe, decît desculț. Același drum l-a străbătut în urmă cu vreo șapte – opt ani și Sara, o englezoaică împătimită de folclorul și tradițiile populare care se mai păstrează, încă, în estul Europei și care a auzit, numai ea știe de unde, de frumusețea jocului „căiuților din Cîmpeni”. A vrut să vadă la fața locului cum se pregătesc costumele, cum se confecționează măștile și cum arată părinții flăcăilor din ceată, care au reușit să își învețe fii să joace atît de frumos. Așa că și-a luat cu ea un cameraman, și-a adus provizii și bani de acasă cît să îi ajungă pentru cîteva săptămîni bune și s-a mutat în Cîmpeni. âși pregătea o lucrare de doctorat în etnografie și folclor. Așa că voia să afle cît mai multe amănunte legate de obiceiurile de iarnă de pe Valea Tazlăului. N-a trecut prea mult timp, iar oamenii de prin partea locului au început să o privească ca pe una de-a lor. Nu era prea tînără Sara. Avea vreo 38 de ani. Nici frumusețea nu o dădea afară din casă. Era însă bună la suflet și le-a vorbit sătenilor cum nu le mai vorbise niciodată nici un alt străin. în plus, Sara le dădea copiilor ciocolată și bomboane, iar părinților lor le aducea tot felul de lucruri folositoare de prin Anglia. De dragul Sarei, copiii au început să ia note mai bune la școală, la limba engleză. Au învățat engleza așa de bine, că unii s-au dus chiar la facultăți de profil, iar acum sînt plecați prin programul Au Pair în Anglia.

Fiecar dans al căluților are o poveste anume

Cel mai mult i-a plăcut Sarei să asiste la repetițiile căiuților și să urmărească jocul flăcăilor, de la un capăt la altul. Un adevărat spectacol, mai ales că fiecare dans are o poveste anume. „Baba și moșneagul” sînt cei care deschid dansul, după care vin căluții. Dansul lor este energic, cu mișcări iuți și ritmate.Toți căiuții sînt voinici, pentru că nu oricine are dreptul să intre în ceată, și este o cinste mare pentru cel care reușește să fie acceptat. Și, chiar dacă nu toți cei aleși să intre în ceată sînt dansatori excelenți, cu toții au disponibilitatea să joace ceasuri întregi fără oprire. Se îmbracă în cămăși de culoare albă, imaculată, culoarea sincerității. Capul și gîtul căluțului pe care îl poartă în jurul mijlocului este lucrat în lemn, cu măiestrie și migală. După cai, vinu bădănarii și joacă Dansul Bacăului. Se așează în rînduri, față în față, se prind în joc și, preț de vreun sfert de ceas, nu se mai opresc din dans. Vine, apoi, rîndul Mănăstirii. „Hai să facem mănăstire!”, strigă unul dintre bădănari. „Din lemn îi bună?”, întreabă un bădănar de alături. „Nu-i bună, că se strică!”, îi răspund cei din ceată. „Din slănină îi bună?”, întreabă, din nou, bădănarul. „Nu-i bună că se topește”, i se răspunde iar. După zeci de alte întrebări și răspunsuri, bădănarii se prind, din nou, într-un dans îndîrjit, pînă cînd șeful cetei dă semnalul că jocul trebuie să se oprească.

Măștile lui Neculai Prescură au ajuns la Muzeul Satului

Mii de metri de peliculă a consumat Sara cît a stat în Cîmpeni. I-a rugat pe flăcăii din ceata de Căiuți să facă mai multe repetiții, le-a filmat în detaliu costumele populare și nu s-a mai dezlipit de lîngă Neculai Prescură, unul dintre puținii meșteri de pe Valea Tazlăului care mai știa cum se confecționează o mască pentru mascații din ceată, pînă cînd nu i-a făcut și ei cîteva. Neculai Prescură s-a mutat, între timp, pe celălalt tărîm, însă nevasta sa, Maria Prescură, își amintește acum cît de mult s-au zbătut în acea zi ca să îi poată face englezoaicei măștile de care avea nevoie.
„Toți din casă ne-am adunat să dăm o mînă de ajutor. Băieții erau mai mititei, dar tot au pus mîna și ei să facă ceva. Nu aveam lînă destulă și ne-am dus și am cumpărat de prin sat, n-aveam din ce face dinți și am folosit niște boabe de falsole, iar pe bărbatul meu îl durea de acum mîna de atîta bătut la ciocan. Pînă la urmă, a ieșit totul bine. S-a scris chiar și într-o revistă care a apărut la București cum am făcut noi măștile. S-a scris tot acolo, cuvînt cu cuvînt, chiar așa cum s-a întîmplat în realitate. Și omul meu a apărut în cîteva poze. Mai păstrez și acum cartea aceea și mă mai uit, din cînd, în cînd, la ea”, spune Maria Prescură, uitîndu-se cu drag la pozele soțului său din revistă.
Despre măștile pe care le-a făcut atunci nu mai știe mare lucru. „Au fost duse la Muzeul Satului din București, dar nu mai știu dacă se mai află și acum acolo”, adaugă Maria Prescură. După moartea soțului, singurul care a mai rămas să mai continue tradiția familiei este băiatul său, Culiță. „A fost o vreme cînd făceam mai multe măști într-un an. Făceam și pentru mine, și ca să avem pentru băieții dn ceată. Acum nu mai am chiar așa de mult timp și nici materiale, că sînt destul de scumpe. Mai confecționez doar la comandă”, spune Culiță Prescură. Dacă acum nu mai lucrează decît dacă are vreo solicitare, măștile pe care le-a confecționat la venirea Sarei, au putut fi din nou văzute acum cîteva săptămîni, cînd documentarul realizat de etnologul englez a fost prezentat într-unul dintre muzeele de etnografie din Londra. Frumos este că la vizionarea acestui film a fost și Elena, sora lui Culiță, aflată de ceva vreme în Anglia, la o bursă. „M-a sunat acum cîteva seri fata să-mi spună cum a fost la vizonarea filmului. âmi zicea că, atunci cînd l-a văzut în film pe tatăl ei cum lucrează, a avut pentru o clipă impresia că e din nou lîngă ea”, ne-a mărturisit Maria Prescură.

O tradiție ce riscă să se piardă cu trecerea timpului

Aurica Ichim, fostă bibliotecară în sat și unul dintre puținii oameni de prin partea locului care mai cunoaște în amănunt toate obiceiurile, spune că nimic din jocul căiuților care a fost filmat de Sara nu s-a schimbat pînă astăzi. „Marele merit al căluților din Cîmpeni este acela că au rămas cam singurii de pe toată Valea Tazlăului care au reușit să păstreze acest obicei. Tradiția se va pierde, însă, în curînd, dacă nu va fi întreținută și de tineri. în primul rînd, nu mai sînt oameni care să mai confecționeze costumele populare pe care trebuie să le îmbrace băieții din ceată. Nimeni nu mai are acum răbdare să mai coase prosoape în fir, cu atîta migală. Noroc că mai sînt cele moștenite de pe la părinți, ca să mai poată păstra obiceiul”, mai adaugă Aurica Ichim.
Nici locuri unde să mai fie jucați căiuți nu prea mai sînt. Pînă acum cîțiva ani, de Crăciun se făcea în Cîmpeni Balul Caprei, organizat de șeful cetei de căiuți. Era cea mai mare petrecere din an. Fetele de măritat veneau împreună cu mamele lor la petrecere. Acum nu se mai face nici Balul Caprei, dar nici fete de măritat nu prea mai sînt prin Cîmpeni. Majoritatea localnicilor sînt trecuți de a doua tinerețe. Cei care au fost mai tineri au plecat să lucreze prin străinătate și se întorc acasă doar de Paști și de Crăciun. Puținii cîmpeneni care mai sînt în puterea vîrstei și au mai rămas acasă nu prea își mai permit să mai aștepte Sărbătoarea Crăciunului cu aceeași bucurie pe care o aveau în alți ani. Nici la repetiții nu se mai adună așa cum făceau odată. âi mai adună cineva de pe la județ, care organizează alaiul datinilor populare. Dacă lucrurile nu se vor schimba, jocul căiuților din Cîmpeni va mai putea fi văzut, peste cîțiva ani, doar în documentarul Sarei. (Elena SOLOMON)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!