Rememorări

Nopți în decembrie

… în noaptea aceea am fost la Petrică al lui Moșu’ Ermil Secară. Petrică era văr bun cu mama, dar pentru că fusese născut mai tîrziu, de fapt cu doi ani după mine, l-am adoptat ca „verișorul” nostru. Fiind singurul băiat la părinți – fratele bunicii dinspre mamă mai avea trei fete – Moșu’ Ermil îi intra în voie cu toate cele ce și le dorea odrasla de ordin bărbătesc. Tata n-avea timp și nici talente în a ne confecționa, de Crăciun sau Anul Nou, Stea de colind ori buhai și bici de urat. Petrică avea toate astea meșterite de Moșu’ Ermil. Bătrînul, trăgîndu-se dintr-un sat nu prea îndepărtat de orașul nostru, adusese cu el tradiții dintre cele mai pitorești, dar și bucuria omului, adevărată, nealterată, în fața marilor sărbători, fie ele creștine, fie laice. Așa că toate pregătirile de Crăciun și Anul Nou erau legate de numele lui Petrică Secară. Uneori, repetițiile le făceam la noi acasă, alteori – cum a fost și în noaptea aceea de 30 decembrie 1947 – le făceam la Petrică, acolo, în ograda aceea mare din imediata vecinătate a Bistriței. Cînd, pe la miezul nopții, am ajuns acasă, le-am găsit pe mama și bunica dinspre mamă și pe vecina noastră, madam Mălinici – cu lacrimi în ochi, cu fețele înroșite de plîns. Eu abia împlinisem 10 ani, iar Didi, fratele meu, avea aproape 9. „Ce s-a întîmplat, mamă? De ce plîngeți? A murit tata?” Tata nu era acasă, venea, tot timpul, tîrziu, era electrician, iar Uzina electrică din oraș și rețelele electrice se defectau des. „Nu, n-a murit tata. Ferească Dumnezeu! Da’ s-a întîmplat o nenorocire tot atît de mare. A fost alungat Regele din țară!” Să fiu drept, chestia cu alungatul Regelui nu m-a întristat deloc. De aceea n-am înțeles, în ruptul capului, de ce plîngeau mama și mamaia și vecina noastră care, mai toată vremea, era la noi.
După vacanță, cînd n-am mai cîntat, la începutul orelor, „Trăiască Regele”, m-a încercat o părere de rău. âmi plăcea să cînt Imnul: „Trăiască Regele, în pace și onor, De țară iubitor…” Și anii s-au bulucit peste mine tot mai repede și mai repede. Pe strada noastră treceau, zilnic remorcile încărcate ale Sovromului. Tata scrîșnea: „Ăștia ne cară toată țara!…” Nu am înțeles, la început, că rușii ne cărau lemnul și petrolul și alte bogății, eu știam că trebuie să le dăm, că le-am provocat pagube de război uriașe. Și iar au trecut anii, am cîntat „Zdrobite cătușe în urmă rămîn”, am cîntat „Nesfîrșită-i țara mea iubită”, am cîntat „Partidul, Ceaușescu, România”. Și a mai venit o noapte de decembrie, de fapt mai multe nopți de decembrie, ale anului 1989. Dictatura a fost zdrobită prin jertfe de sînge. Marile speranțe au renăscut. Nopțile acelea, imediat următoare, au fost tranformate în zi de către noi, cei cîțiva ziariști care, manifestînd curaj și un înalt spirit civic, am transformat fostul ziar comunist într-un ziar liber, primul ziar liber din județul Bacău, de după îndepărtarea comunismului, ziar purtînd data editării – 22 decembrie 1989. Ce s-ar fi întîmplat cu noi dacă dictatura ar fi revenit? Nu-i greu de presupus. Dacă n-am fi fost executați, și acum am fi putrezit prin pușcării, purtînd anatema de „dușmani ai poporului”, de „trădători” ș.a.m.d. Dar n-a fost să fie așa. Libertatea a învins! Și așa am început să cînt, și să cîntăm, „Deșteaptă-te române…!” De atunci, iată, au trecut 15 ani! Din nefericire, multe din idealurile înscrise pe stindardul Revoluției au fost uitate. Sau – și mai grav – călcate în picioare. Multe, prea multe gunoaie s-au ridicat la suprafața apelor învolburate și nu s-au mai dus la fund. Sărăcia s-a instaurat în țară. Sărăcia și corupția și politicianismul avid de putere, de îmbogățire. Toate promisiunile s-au dovedit falsuri, minciuni, ipocrizie. în nopțile acestui decembrie al anului de grație 2004 am stat cu sufletul la gură. Vor izbîndi dreptatea, adevărul, năzuințele sfinte ale poporului ce-și dorește Binele?
…Vor urma alți ani. Și alte nopți de decembrie. Generația mea va dispare. Generațiile tinere și generațiile viitoare vor continua să lupte și să spere și, aș vrea din toată inima să aibă parte de bucuriile atît de firești pe care ți le dau cinstea, munca, dreptatea, demnitatea națională ca neam de sine stătător… (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!