Ținînd cont că are 21 de kile și șase poze, eu cred că nu mai trebuie să trimit nimic în 2, unde trebuie să fie 20 de kile. Mai ales că mai avem și…

Vasile, textul de pe prima pagină are continuare în pagina 2.
Ținînd cont că are 21 de kile și șase poze, eu cred că nu mai trebuie să trimit nimic în 2, unde trebuie să fie 20 de kile. Mai ales că mai avem și două mesaje pentru Anul Nou, cu poze.

are foto, cod „como” – Biserica din Oituz, unul dintre locurile despre care legendele spun că ar fi fost lăcașul unor comori ascunse
are foto cod como1: Gheorghe Iuțuc povestește despre o comoară găsită de unul dintre bătrîni pe dealurile Doftanei
are foto cod como2: Bătrînul stejar din Bijghir, ascunde sub rădăcinile sale multe mistere
are foto cod Ghica: Prințesa Ghica a rămas doar cu însemnările despre fabuloasa avere trimisă pe tren
are foto cod como3: Sute de monede de aur au fost găsite de-adevăratelea de aventurieri sau de arheologi
are foto cod como4: Bani de aur, bijuterii și pietre prețioase, visul oricărui om nu numai la vîrsta copilăriei

Comorile Bacăului
• județul nostru este înțesat de legende privind tezaure și comori ascunse de mai vechii sau mai noii bogătași care s-au perindat pe aceste meleaguri n unele dintre ele chiar au fost scoase la iveală și sînt expuse în muzee n altele încă mai aprind mințile oamenilor și ale căutătorilor de aur n deși cunosc multe dintre legendele care circulă depre aceste comori, localnicii nu se arată prea dornici să se apuce de căutat

Flăcări albastre care apar în ajunul marilor sărbători religioase pe dealuri sau prin diferite locuri anume însemnate. Aceasta este, din moși strămoși, dovada că în acele zone se află comori ascunse. Nimeni nu poate spune cu certitudine de cîte ori semnalele s-au și dovedit veridice. Cert este că oamenii spun că în cele mai multe dintre cazuri locurile sînt blestemate și păzite de duhuri rele, care ar provoca adevărate drame celor care s-ar hazarda să se apuce de săpat după ele. Povești înfricoșătoare despre dispariții misterioase sau morți ciudate ale celor care au încălcat uzanțele sînt menite să-i îndepărteze și mai mult pe aventurierii care s-ar decide să caute comorile îngropate cu limbă de moarte și cu blesteme îngrozitoare împotriva profanatorilor. Cu toate acestea, unii au trecut peste bariera psihologică și au săpat, ba chiar au și găsit comoara la care visau. Unele dintre aceste descoperiri sînt expuse acum prin muzee. Altele s-au pierdut în neant, deși s-au păstrat legende despre îmbogățirea bruscă a unui neam întreg dintr-o anumită familie, fără ca date oficiale despre descoperirea vreunei comori să fi fost vreodată atestate de vreun document. Doar zvonurile, din gură în gură, despre norocul care a dat peste vreunul dintre acești oameni au circulat cu îndîrjire și au păstrat o aură de mister care a ajuns pînă în zilele noastre asupra sursei de îmbogățire a celor vizați.

Comorile cumanilor

Dealul Godovanei, Cobîlele de la Traian, terasele din Scorțeni sînt tot atîtea locuri despre care se spune că ar fi fost înălțate de mînă de om și că ar adăposti, de fapt, morminte ale unor căpetenii cumane, care au sălășluit pe aceste meleaguri pe vrema invaziei popoarelor migratoare. Se spune că sub aceste movile, alături de fostele căpetenii, s-ar fi îngropat și bogății imense menite să le asigure acestora traiul îmbelșugat în lumea de dincolo. Amplasamentul și poziționarea strategică nu fac decît să alimenteze imaginația oamenilor despre o astfel de posibilitate destul de credibilă. Astfel, în aceste zone apar ridicături mari de pămînt, care prin formă nu indică decît un singur lucru: au fost făcute de mînă de om. Apoi, ele sînt amplasate în locuri netede ca-n palmă și doar aceste movile se ridică țanțoșe și misterioase din mijlocul cîmpiilor. Din punct de vedere strategic, locurile alese sînt mai mult decît prielnice pentru a le asigura cumanilor stabilitate și protecție naturală din partea altor popoare migratoare. De-a lungul timpului, oamenii au săpat în aceste dealuri și, deși n-au găsit nimic care să justifice legenda despre comorile îngropate odată cu căpeteniile cumanilor, solul care a rezultat în urma săpăturilor a dat de gîndit specialiștilor: în loc să rezulte straturi diferite de sol, așa cum se întîmplă peste tot pe unde nu a intervenit omul în nici un fel, aici nu s-a găsit decît același fel de pămînt, fără nici un fel de alternanță cu nisip sau alte feluri de roci, lucru posibil numai în cazul construcțiilor artificiale, nu a celor naturale. De-a lungul timpului, oamenii au uitat de semnificația locurilor și le-au folosit, cu succes de altfel, drept terenuri arabile. Unii înainte, sau după revoluție au încercat să sape, dar s-au lăsat repede păgubași. Efortul este imens, iar rezultatul aproape invizibil. Ca să nu mai vorbim despre faptul că săpăturile s-au făcut la întîmplare, fără utilaje performante.

Biserica din Oituz, locul unde s-ar ascunde o comoară

Un alt loc, predilect de altfel, pentru cei care ar fi dorit să îngroape o comoară, dar să aibă și peste ani un reper unde s-o găsească, este orice construcție religioasă. Clădiri temeinice din piatră, care rezistă intemperiilor de orice fel, bisericile sau mănăstirile au fost locurile preferate de toți cei care, dintr-un motiv sau altul, au decis să-și ascundă la un moment dat averile. în plus, locația atrage un aer de mister.
Nici bisericile din Oituz nu au scăpat de astfel de etichetări. Potrivit poveștilor care au circulat printre bătrînii din Oituz, într-una din bisericile vechi de sute de ani din localitate a fost îngropată o comoară. Referirile vremii fac referire la „un beciu în care sînt adăpostite fel de fel de bogății apărate de blesteme crunte, față de cei care ar îndrăsni să le tulbure”. Ioan Bitir, preotul paroh din localitate, spune că nu dă crezare unor astfel de povești și că, oricum, vechile biserici au fost demolate și construite altele noi. „Am avut chiar în curtea bisericii de acum o bisericuță de lemn, construită prin secolul XV. Aceasta a fost demolată și s-a construit prin 1900 cea din piatră pe care o vedeți acum. Dar n-am auzit de comori îngropate sub ea”, a spus preotul Bitir. „Apăi comori or fi, că multe zice lumea. Dar cine are timp să se ocupe de așa ceva? Nu stă nimeni să umble după cai verzi”, ne-a asigurat o bătrînă aflată în curtea bisericii.

18.000 de galbeni de la Săucești au dispărut în 1855

Cu aproape 150 de ani în urmă, pe meleagurile Săuceștilor, care cuprindeau și ogoare, dar și lacuri de pește și păduri, stăpînea beizadea Costache Sturdza, fiul domnitorului Ioniță Sandu Sturdza. Pe lîngă bogățiile aduse de zestrea mamei sale Catrina, Costache Sturdza mai avea însă o sursă de înavuțire constantă: unul dintre cele două poduri peste Bistrița, pe care le vămuia beizadeaua „în partea de sus”. Altfel spus, oricine voia să ajungă în Bacău trebuia să treacă peste unul din cele două poduri dintre care unul îi aparținea fiului domnitorului moldovean. Pentru asta, tot trecătorul plătea o vamă, care era încasată de Costache Sturdza. Prin 1850, averea beizadelei crescuse în așa fel, încît număra nici mai mult nici mai puțin de 18.000 de galbeni. O asemenea sumă colosală nu putea fi adăpostită pe vrema aceea decît tot prin ascunzișuri bine ticluite de stăpîni, băncile fiind destul de rare prin zonă. Iar beizadeaua a decis, împreună cu soața sa, că cel mai potrivit loc nu poate fi decît cămara caselor domnești, într-un ungher întunecat. Numai că siguranța în privința secretului comorii nu a durat decît puțin timp. Pînă cînd unul dintre copiii țigăncii Maria, femeia care deretica prin casele boierești, a făcut o boacănă și, de frică să nu fie bătut, s-a ascuns în cămara boierilor. în răstimpul în care a stat în cămară, copilul a ajuns și în colțul în care beizadeaua îngropase comoara. A săpat în pămîntul afînat pînă a dat de sipetul în care fuseseră îngropați galbenii. De aici și pînă la a dispărea cu toți banii nu a mai fost decît un pas. Au cărat toți galbenii în taină și apoi au învelit cu cîrpe roțile căruțelor și copitele cailor, ca să nu facă zgomot. Așa au putut ei pleca noaptea în liniște de pe moșia lui Costache Surdza. Nimeni nu a mai dat de urma comorii, chiar dacă beizadea Costache a reclamat furtul ispravnicului Grigore Roset, iar acesta, însoțit de jandarmi și de 20 de oameni cu sînețe și pistoale, au căutat peste tot în împrejurimile moșiei Săucești.

Comoara din dealul Doftanei

Una dintre poveștile cu final fericit, în sensul că aceasta chiar a fost descoperită, este cea relatată de un localnic și privește o altă zonă bogată în legende: Dofteana. Bărbatul istorisește ajutat de gesturi ample despre unul dintre colegii săi de serviciu, care a aflat de o comoară găsită de una dintre rudele sale chiar în locul indicat de flăcările albastre, care au apărut în noaptea de Bobotează. „Din cîte știu eu era vorba despre un străbunic de-al său, care a văzut în noaptea de Bobotează pe un deal din Dofteana flăcările albastre despre care se spune că indică locul unde se află ascunse comorile. Cică astea sînt singurele momente în care ele se purifică și apar flăcările albastre care răbufnesc deasupra pămîntului. Cine are norocul să le vadă, că nu stau aprinse toată noaptea, și se apucă să sape, om se face. Așa a fost și în cazul acestui străbunic al colegului meu. Mi-a povestit, și nu numai mie, că omul a văzut flăcările albastre într-o noapte de Bobotează, și apoi le-a urmărit timp de trei ani pentru a delimita cu exactitate locul în care urma să sape. După trei ani, el a reușit acest lucru și s-a pus pe săpat. A găsit în pămînt cîteva sute de monede de aur”, relatează prins de frumusețea poveștii Gheorghe Iuțuc.

Comoara fraților Isvoranu

Povestea acestei comori a fost scoasă la iveală de Eugen Șendrea, funcționar la Patrimoniul de stat. Istoria s-a petrecut în 1938, cînd muncitorii de la fabrica de textile a fraților Carol, Avram și Iancu Isvoranu, (actuala Pobac), au sesizat că patronii lor le-a cerut să construiască un tub de fontă înalt de un metru și jumătate care urma să fie căptușit cu cauciuc. Ciudata lucrare i-a pus pe gînd pe oamenii legii, care s-au infiltrat printre muncitori. Nu mică le-a fost acestora mirarea cînd au constatat că obiectul, denumit valț, a fost ambalat în mare secret într-o ladă uriașă și alături i s-au anexat documente de export în Anglia, pe motiv că ar fi o piesă necesară în procesul de fabricație al textilelor, „care are vicii de fabricație și care se reexpediază firmei Keighley din Anglia”. Odată întocmite actele vamale, funcționarii fabricii au transportat-o la Vamă, unde însă lada a fost refuzată „pentru ambalare defectuoasă”. în ciuda insistențelor oamenilor fraților Isvoranu, lada a făcut drumul înapoi la fabrică, unde muncitorii au fost trimiși acasă, iar lada a fost încuiată. Pe la miezul nopții, Carol Isvoranu, ajutat de doi oameni de-ai săi, a săpat în podeaua unei magazii o gaură mare și au îngropat acolo valțul. Procurorul Aurel Teodorescu este cel care a decis să să efectueze o descindere la fabrica fraților Isvoranu. Au mai mers atunci cu el judecătorul de instrucție Constantin Ionescu, comandantul Legiunii de jandarmi și un chestor de poliție, care au descoperit valțul în dușumea. Lada fost trasportată la Parchet și a fost desfăcută în prezența directorului Mazilu de la Banca Națională. „Cei prezenți au avut atunci prilejul să vizualizeze o comoară demnă de 1001 de nopți. Mii de monede din aur, lire sterline, napoleoni, lire palestiniene, monede grecești plus bancnote de 1.000 de lei, în valoare de15 milioane de lei” spune Eugen Șendrea că ar fi fost consemnat în documentele vremii. Cum pe fîșicurile cu monede erau scrisuri diferite, oamenii legii au ajuns la concluzia că aparțin mai mulor locuitori din oraș care încercau să transporte aurul peste graniță. în total au fost cîntărite 80 de kilograme de aur, o avere care ar provoca infarct și în ziua de astăzi oricărui român. Frații Isvoranu și cîțiva dintre oamenii lor au fost arestați și trimiși în judecată la Tribunalul Bacău, unde urmau să „fie interogați de prim-președintele Tribunalului Bacău, Anghel Sakelary”. Procesul acestora a fost așteptat cu sufletul la gură de toată urbea, iar inculpații și-au anganjat avocați iluștri să-i apere. Ei au fost cei care au amînat judecata de fond a procesului pînă cînd a venit războiul și totul a intrat în uitare.

Averea prinților Ghica – Comănești a dispărut misterios

O altă avere care a dispărut pur și simplu dintr-un tren și care a aprins imaginația băcăuanilor este cea a prinților Ghica-Comănești. Averea era formată din tablouri de valoare, arme de vînătoare, cărți vechi și diverse trofee de vînătoare aduse din Africa de Dimitrie Ghica, primul explorator român pe acest continent, dar și din bijuterii și monede de aur și argint, sau diamante în cantitate de 30 de kilograme. La începutul anului 1944, prințesa Ghica, presimțind transformările care urmau să aibă loc în România în privința regimului care se prefigura la conducerea țării, a decis să plece în străinătate și să-și lase oamenii de încredere să-i împacheteze lucrurile de valoare și să i le trimită la Cîmpina. Pachetele s-au făcut în mare taină, au fost ambalate în lăzi de lemn sigilate și apoi transportate în gara din Comănești prin tunelul subteran care leagă castelul de gara din localitate. Lăzile numerotate de la 1 la 149 conțineau tablouri de Aman, Grigorescu, Delacroix, El Greco, Matisse, Renoir, icoane din argint masiv, covoare orientale, porțelanuri și argintării de marcă, săbii turcești și diferite pistoale și alte arme de colecție, precum și bijuterii din aur, argint, pietre prețioase și monede din aur și argint care cîntăreau, în total, peste 29 de kilograme. într-o noapte de martie a anului 1944, trenul cu fabuloasa bogăție s-a pus în mișcare din gara Comănești cu destinația Cîmpina. Lăzile cu averea prinților Ghica-Comănești nu au mai ajuns niciodată la destinație. Au dispărut pentru totdeauna și de aproape cinci decenii sînt căutate fără succes. Poate într-o zi, cine știe cine, va începe să spună povești despre rude, prieteni sau cunoștințe care s-au îmbogățit brusc în acea perioadă. Sau poate nu…

Comoara de la Soci a starostelui Cernăuțiului

Poveștile despre comori îngropate pe dealuri, semnalate de aburii aurului care se primenește din cînd în cînd au făcut înconjurul județului și în zilele noastre. Una dintre ele și-a găsit localizarea pe dealurile Horgeștiului, unde localnicii au jurat pe ce au mai sfînt că pe dealul Cireșului au văzut lumini strălucitoare care dansau prin aer ziua în amiaza mare. Gheorghe Gosav din Horgești este autorul acestei întîmplări care a avut loc la începutul anilor ’90. în 1998, a fost martorul aceleiași apariții într-una din zilele de vară, cînd bărbatul lucra la harbuzărie. „Era spre prînz și mi-am aruncat ochii către deal. Am rămas stană de piatră cînd am văzut luminile acelea strălucitoare care jucau în aer. Am alergat cu sufletul la gură spre ele, așteptîndu-mă să găsesc iarba arsă pe jos. Numai că în momentul în care m-am apropiat cam pînă la zece metri, luminile au dispărut și atunci mi-am dat seama că era aburul comorilor care se primeneau”, povestea pe acea vreme bărbatul oricui voia să-l asculte. Un an mai tîrziu, ziariștii au dat năvală să vadă dealul despre care se zvonise deja că ascunde comoara starostelui Cernăuțiului. Povestea era cu atît mai credibilă, cu cît exista și un document din 1702, semnat chiar de starostele Cernăuțului prin care îi semnala fiului său locul în care a ascuns o comoară. „Fiule Zaharie Ureche, sănătate vouă și pace. Iubiții mei, mă văd la ceasul morții și din aceasta nu voi ieși că rană mare am căpătat de la un leah (….). Să ai sama la trei gropi la Soci în ținutul Bacăului: în cea din mijloc am pus două putini cu mai mult aur și argint. Sînt și altele, Să dai popii Manolache să facă biserică la Soci și din acei bani să cumperi morile de la Cocu Știrban și îndată să vii la Neamț la popa Toader. De mă vei găsi mort la Sfînta Mănăstire, să mă îngropi și la popă vei găsi toate lucrurile mele. Grăbește-te de vino să mă găsești viu. Ursu Ureche, iunie 23 leat 1702. Starostele Cernăuțului”, se spune în documentul care a aprins și mai mult imaginația căutătorilor de aur. Din punct de vedere al poziționării geografice, locul ar corespunde cu descrierea făcute de staroste. Peste dealul unde Gheorghe Gosav a văzut dansînd flăcările în plină zi este satul Soci, dar nici pînă astăzi localnicii sau alți amatori de comori nu au reușit să dea de cele două putini cu aur.

Stejarul haiducului din Bijghir

La marginea unui pîrîu din Bijghir, un copac bătrîn și mai noduros decît vremea își duce traiul aproape nebăgat în seamă. Cu toate astea, nu este locuitor să nu știe de el și să nu te îndrume cu precizie către „stejar”. De altfel, chiar să nu ai indicii despre locație și cînd l-ai zări tot ți-ai da seama că te afli în preajma vestitului „stejar al haiducului”. Oamenii locului nu mai știu chiar cum îl chema pe haiducul de la care i se trage numele stejarului. Ei au auzit din poveștile bărînilor doar că bărbatul, sătul de necazuri, și-a luat lumea în cap și-a făcut sălaș în pădurile Buhociului și a început să jefuiască boierii și trăsurile lor în care se găseau bani și bijuterii. O parte din bani i-a împărțit cu săracii lui din Bijghir, dar o parte i-a îngropat sub un stejar impunător, aflat la vremea aceea la marginea satului. Secretul a fost păstrat în mare taină de doar cîțiva dintre săteni care deveniseră un fel de tovarăși ai haiducului, cu rol de iscoade prin satul împînzit de potere. Cu toate acestea, unul dintre aceștia l-a vîndut pe haiduc, iar poterașii l-au găsit în ascunzătoarea din pădurea în care își făcuse sălaș. Bărbatul a fost încarcerat, iar mai-marii vremurilor l-au condamnat la moarte prin spînzurare. Ironia sorții a făcut ca haiducul să fie spînzurat chiar în stejarul sub care se șoptea că acesta își îngropase o parte din averea dobîndită prin jaf. Se spune că bărbatul, după ce i s-a pus funia după gît, și-ar fi rugat tovarășii să-și recunoască trădarea ca să-i poată ierta, dar nici unul dintre ei nu a avut curaj. Culmea este că nici tovarășii lui nu s-a putut bucura de bogăția ascunsă la rădăcina copacului. Rînd pe rînd, ei s-au stins din viață la puțin timp după moartea haiducului. Sătenii mai curajoși au săpat de-a lungul timpului la rădăcina copacului, dar nimeni nu a găsit altceva decît pămînt și resturi de cuie sau alte fierătanii nefolositoare.

Un altfel de comoară

în vremurile mai apropiate nouă, mai precis la sfîrșitul anilor ’70, în
Bacău a făcut vîlvă o decoperire de alt gen: o colecție impresioanantă de timbre printre care, se pare, s-au aflat două celebre „capete de bour”, visul oricărui filatelist. Povestea uneia dintre cele mai valoroase colecții de timbre a început anost, în primăvara lui 1979. Un bărbat din Tîrgu Ocna a murit într-un accident stupid, iar polițiștii care au cercetat împrejurările morții acestuia au descoperit că în casa omului erau pachete întregi cu timbre. Ca să se convingă de valoarea lor, au apelat la specialiști și așa se face că Eugen Șendrea, chemat la fața locului, a fost surprins să găsească nu mai puțin de 500 de kilograme de mărci poștale împachetate în ziare îngălbenite de vreme. Comoara îi aparținea unui anume Luchian, un bătrîn de 82 de ani care a adunat timbre de-a lungul a cinci decenii, reușind să ilustreze în acest fel aproape întreaga istorie a filateliei românești. „Specialiștii de la Oficiul pentru Patrimoniul Național Bacău au avut nevoie de mai bine de o lună ca să le inventarieze pe toate. Erau emisiuni de diferite valori, dantelate sau nedantelate, unicate, serii neștampilate așezate într-o perfectă ordine. Din relatările apropiaților lui Luchian se pare că acesta avea în colecție nu unul, ci două „capete de bour”, prima marcă poștală românească care a fost emisă la 15 iulie 1858, confecționată dintr-o hîrtie transparentă, ușor colorată în roz-pal, verzui și albastru-pal, în valori de 27, 54, și 81 și 108 parale. Aceste mărci erau ușor identificabile prin desenul „cap de bour” care reprezenta stema Moldovei, iar în josul mărcii era desenată goarna, simbolul poștei.
în prezent, în lume nu mai sînt decît cîteva sute de astfel de exemplare păstrate cu mare grijă în muzeele lumii. De aceea am făcut atunci eforturi disperate să le găsim, dar acest lucru nu a fost posibil. Cert este că unul dintre timbrele „cap de bour de la Tîrgu Ocna” a apărut misterios într-o expoziție internațională de filatelie, organizată la Viena în anul 1999″, ne-a declarat Eugen Șendrea. Pentru edificare vă prezentăm și valoarea din cataloagele filatelice, dar și evaluările făcute de specialiști la diferite exemplare de „cap de bour”. în cataloagele filatelice, ele sînt evaluate la 10.000 -30.000 de euro, dar în licitațile internaționale circulă la prețuri mult mai mari. Un “Cap de Bour” neștampilat din valoarea de 27 de parale poate atinge cote de 100.000 de euro. Una dintre piesele de vîrf ale filateliei românești este o scrisoare recomandată, circulată de la Galați la Iași, francată cu o pereche și o marcă de 108 parale “cap de bour”. Ea este evaluată la 350.000 – 400.000 de euro. Cele mai multe exemplare de „cap de bour” se găsesc pe un ziar românesc și are lipite pe el opt astfel de exemplare, care valorează 3 milioane de euro. (Mirela ROMANEȚ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!