„Cînd m-am născut, mama m-a colindat, nu m-a doinit”

A plecat din Maramureș, a trecut pe la cenaclul „Flacăra”, pentru a ajunge în Canada. A lăsat în urmă prietenii și poarta casei părintești, de care, atunci cînd i se face dor, se întoarce pentru a-i revedea. A luat, însă, cu el colindele strămoșești, pe care, în preajma Crăciunului, le dăruiește românilor. Ștefan Hrușcă le-a oferit băcăuanilor, în urmă cu cîtva timp, un strop de veșnicie.

– Ce înseamnă colindele pentru Ștefan Hrușcă? Reprezintă ele ceva special?
– Se pare că da și se pare că din mai multe motive. în primul rînd, sînt născut în decembrie. La mine, în Maramureș, odată cu începerea postului Crăciunului nu se cîntă altceva decît colinde și sînt convins că, atunci cînd m-am născut, mama nu m-a doinit, ci m-a colindat și s-ar putea să se fi întipărit atuncea. Apoi, de cînd am început să merg cu colindatul, cred că eram prin clasa întîi, cu copiii, cu vecinii de vîrsta mea, mergeam cu colindele astea, pe care le-am ținut minte și pe care mă bucur că nu le-am uitat. De altfel, nici nu aveam cum, căci toată zona Maramureșului a fost foarte atentă cu datinile și cu tradițiile. De asta am și spus că dacă ne îndepărtăm de folclor, de obicei, de datini, e posibil să ne pierdem identitatea. Cu globarizarea asta uriașă care se face acuma, cu Europa unită și, s-ar putea, cu America unită… Vreau să spun că americanii și canadienii, pentru că sînt stabilit în Canada, respectă toate naționalitățile care s-au stabilit acolo și-și respectă tradițiile. Americanul spune că ești un bun american dacă ești bun cetățean al țării din care provii și-ți păstrezi tradițiile și obiceiurile. Dacă nu-ți păstrezi astea, înseamnă că nu vei fi niciodată un bun american. Asta este fantastic.

– Ascultă canadienii colindele românești?
– Vreau să spun că, începînd din 1996 pînă în 1999, am făcut anual concerte de colinde în Canada. După aia am rărit și am făcut din doi în doi ani. Ideea e că, în afara românilor stabiliți în Canada, vin la concerte și mulți canadieni. Primesc mesaje pe Internet să le spun unde și cînd voi cînta, sau dacă am concertul de anul trecut. O doamnă a venit chiar de la 200 de kilometri la spectacolul de la London și mi-a scris niște mesaje incredibil de frumoase. Nu a înțeles nimic din versuri, dar mi-a spus că starea transmisă de colindul românesc o liniștește și e o stare aparte. Acum, la spectacolul de la Bacău, a venit și doamna Christiane de Renier din Elveția. A avut și probleme de afaceri, dar a venit și special pentru spectacol. Ea a învățat românește din colindele lui Hrușcă. Este medic și, din cînd în cînd, le pune pacienților ei colinde pentru meloterapie.

– Ce simte, de fapt, un român stabilit în Canada?
– E foarte greu pentru oricine se stabilește afară. Pentru oricine pleacă din țara natala urmează o perioadă de acomodare. Noi ne acomodăm foarte ușor unde sînt condiții bune de trai, pentru că așa e firea umană. Așa s-a întîmplat și cu mine, dar și cu miile de români care au venit după ’90 acolo. Cu binele te obișnuiești foarte bine, oriunde ai fi. Singura problemă ar fi distanța uriașă și faptul că, uneori, îți lipsește cercul de prieteni pe care l-ai avut aici, îți lipsește poarta de la casă, îți lipsește mîngîierea mamei sau ulița pe care te-ai plimbat. Sînt lucruri care te urmăresc, dar ca și stare, ca și liniște m-am acomodat foarte bine acolo. Stăm la vreo 70 de kilometri nord de Toronto, în Berry. E un oraș cu foarte multe pîrtii de schi și cu o climă exact ca a Brașovului. Vreu să spun că mă simt foarte bine. Primii trei ani a fost mai greu, dar m-am acomodat foarte bine.

– Așadar, nu v-ați întoarce în țară, eventual peste cîțiva ani?
– Sincer, nu-mi place să abordez întrebări de genul acesta. Aș putea spune însă, unde este casa mea, aici sau acolo. Adevărul e că mă simt acasă acolo unde sînt români, și români sînt peste tot. în zona orașului Toronto cred că sînt în jur de 100.000 de români. După ’90 au venit cu miile în fiecare an. Atunci nu pot să spun că nu mă simt acasă și acolo. Este și bine să credem că românii au o țară pretutindeni. Nu-i judec deloc și nu mă simt niciodată departe de țară decît fizic. Cu sufletul niciodată.

– Nu demult v-ați exprimat unele nemulțumiri în legătură cu sistemul de învățămînt din Canada. V-ați păstrat aceleași păreri?
– Nu. La început i-am judecat greșit. Fiu-miu, prin clasa a V-a sau a VI-a, se duce la școală ca la joacă. Matematica, de exemplu, era, și asta o știu de cînd lucram și eu în învățămînt, cu doi, dacă nu chiar cu trei ani în urmă față de ceea ce învață copiii aici. âmi dau seama însă, acum, cît de mult s-a diversificat programa la fiu-miu, care e acum în clasa a VII-a. în momentul în care am ajuns să înțeleg că americanii și canadienii sînt, cu acest sistem de învățămînt, performanți în toate domeniile, înseamnă că ăsta este bun. De exemplu, fiică-mea are trei ani. âmi dau seama însă, că avîndu-l pe frati-său acumulează mult mai repede. Primul copil este dezavantajat din acest punct de vedere. Al doilea copil are exemplul fratelui, acumulează mult mai repede. Fiică-mea a învățat deja să citească. în Canada se învață mai întîi cititul și după aceea alfabetul. Eu am predat la clasa întîi și îi învățam pe copii cititul. întîi pe litere, pe urmă pe silabe și apoi cuvîntul și întotdeauna aveam necazuri. Copilul «fotografiază» cuvîntul, unitatea de vorbire. Pe el nu-l interesează că acesta este format din silabe decît mai tîrziu. El știe că forma grafică din fața lui înseamnă «eu». în clasa întîi îi puneam pe copii să citească pe silabe «ma-ma» și ei îmi spuneau «mama», pentru că așa știau că se spune.

– Copiii lui Ștefan Hrușcă ascultă colindele tatălui?
– în perioada asta da, dar eu nu pun acasă neaparat colindele astea. Acasă ascult, de exemplu, Madrigal. M-am obișnuit cu ei de cînd eram în România și știu că ei au scos primul album de colinde, care, la început, era chiar piratat în țară. Bine… ascultă colindele mele și, uneori, la mai și fredonează. Starea de sărbătoare începe însă, la noi odată cu intrarea în postul Crăciunului. în Canada, cu o lună și jumătate înainte de Crăciun se împodobește totul, începe forfota și umblătura după cadouri. E o bucurie pe care le-am transmis-o și lor. De fapt, ei mă obligă. înainte de a pleca, mi-au și spus: tata, hai să facem bradul și l-am făcut. în urmă cu trei ani l-am adus pe fiu-miu în România și era chiar în perioada de Crăciun. L-am dus cu trenul de la București la Iași, la soacră-mea. Eu mai ațipeam, dar de fiecare dată mă trezea cu „scoală, scoală gazdă bună”.

– Revenind la muzică, ce șanșe credeți că are folk-ul în amalgamul de stiluri de azi?
– Șanșa o va decide publicul. în momentul în care o să fie nevoie de folk, sînt convins că sînt resurse suficiente. Nu știu dacă o să fie exact cum a fost în perioada aceea de glorie dintre ’73 și ’84, dar sper. Am fost la Bistrița la un festival de folk și, după gala laureaților, au fost cîteva recitaluri destul de largi. Au fost prezenți grupul Ecou, Vali Șerban, Zoe Alecu, Nicu Alifantis și eu. Vreau să spun că lumea nu a plecat de la ora șase seara pînă la 11 noaptea. A stat țintuită locului și a cîntat cu noi ca pe vremea bună a folkului. Sigur, Bistrița are un public foarte fidel folkului dintotdeauna. Am mai primit un semnal de la Arad înainte de a începe turneul de colinde. Un prieten care, în anii ’87 – ’88, organiza concerte cu mine, cu Vasile Șeicaru și Victor Socaciu mi-a spus că vrea să organizeze, la primăvară, un turneu de folk pentru că se simte nevoia. Lumea a început să simtă nevoia de stare. Folkul este o muzică de stare. Dacă lumea intră în sală și ascultă poezie cîntată se transmite și metafora și sensul cuvintelor care au fost puse de poet în acea poezie, pentru că folkul nu este altceva decît îngemănare între vers bun și muzică bună. Eu cred în treaba asta, pentru că viața este atît de tumultoasă și e atît de multă gălăgie în jur, încît ai nevoie de ceva mai liniștitor și folkul poate să liniștească.

– Nu demult, un post de televizune a prezentat imagini generoase de la cenaclul „Flacăra”. Unii l-au iubit, în timp ce alții l-au hulit. Ce a însemnat, de fapt, cenaclul „Flacăra” pentru Ștefan Hrușcă?
– L-au hulit cei care nu l-au înțeles, cei care n-au ajuns să se lanseze acolo sau cei care îl urau pe Păunescu, pentru că, la un moment dat, cenaclul se identifica cu Păunescu. Pentru mine și, sînt convins, pentru mulți colegi, cenaclul a fost o rampă de lansare și o școală de formare. Dacă nu exista cenaclul „Flacăra” poate că eu nu existam și poate mulți dintre colegii mei. Sau poate existam, dar apăream mult mai tîrziu. S-au lansat multe valori și s-au perindat multe valori la cenaclul „Flacăra”, chiar dacă unele dintre ele s-au lansat în altă parte sau erau deja mari. A fost o scenă unde ne-am putut exprima într-un fel liber în acea vreme cînd existau multe restricții. âți dădea senzația de libertate , începînd de la modul cum se desfășurau spectacolele, pentru că, la un moment dat, toată lumea cînta, ceea ce nu se întîmpla la un concert de muzică populară sau ușoară. A fost o bucată din tinerețea mea, din tinerețea multor generații. Eu întîlnesc oameni care au trăit muzica cenaclului peste tot pe unde merg și aceștia tînjesc după perioada aceea. A fost o perioadă de romantism și o perioadă de nebunie tinerească a noastră. Erau momente în care aveai impresia că lumea e a ta și putea să fie. O grămadă au spus că ceea ce s-a întîmplat în ’89 a fost o reminiscență a ceea ce s-a întîmplat la cenaclu, care s-a sfîrșit în 1985. Acolo s-a transmis, totuși, ideea de libertate, prin muzică, prin ideile care s-au promovat acolo, uneori ascunse. Nu știu dacă acum se mai face poezie și proză cu subînțelesuri și dacă mai putem să citim printre rînduri.

– Mai poate exista acum ceva similar cu cenaclul „Flacăra”?
– Nu cred, pentru că acesta a fost ceva de trebuniță atunci. A umplut un gol care exista. Nu exista televiziune ca lumea. Nu exista radio ca lumea, nu existau concerte ca lumea, nu exista un loc unde tineretul să-și consume energia. Iar acum, cu o așa mare varietate de genuri muzicale, e puțin probabil să cred că un cenaclu ar putea să însemne același lucru cum a însemnat pentru miile de tineri care au venit la cenaclul „Flacăra”.

– Dincolo de muzică, ce face Ștefan Hrușcă în timpul liber?
– Pescuiesc și grădinăresc. Mi-am pus roșii acasă. Toată vara am mîncat roșii. în Canada se găsesc de toate, dar parcă legumele și în special roșiile nu au același gust ca în România. Cele mai bune roșii se găsesc în România. Și fructele sînt extraordinare. Anul trecut mi-am plantat în fața casei arbori și am amenajat cîteva straturi cu flori. âmi place și mă preocupă, mai ales că iese ceva fain. în rest, compun și am grijă de copii, îi duc și îi aduc de la școală. Uneori nici nu apuc să mai vorbesc cu soția. Ea pleacă la serviciu dimineața și se întoarce pe la cinci și jumătate după-amiaza. Eu mă ocup de grădinărit și de copii atunci cînd sînt acasă, că patru luni și ceva pe an sînt în turneu. Ce-i drept, am început să obosesc. Mă obosesc drumurile, mă obosesc zborurile care sînt îngrozitor de lungi. Altfel, fac de toate. Mi-am schimbat foarte multe lucruri din casă, dar îs făcute cu mîna mea. Știu că dacă bat un cui, e bătut drept. Dacă nu-mi place, îl scot și îl pun la loc. Nu știu dacă un meseriaș ar face așa ceva.

– Ce urmează pentru Ștefan Hrușcă?
– Urmează un album de creație și sper să ajung în primăvară să-l lansez. Mi s-a propus. în martie. Urmează, la iarna viitoare, un nou album de colinde, pentru că au trecut trei ani și nu am venit cu ceva mai proaspăt. Colinde pe care le am deja pregătite pentru albumul numărul cinci de colinde. Tot în primăvară, după ce plec din România, urmează un turneu în America împreună cu doi din colegii mei de folk. Pregătesc pentru iarna viitoare și un turneu de colinde în America și, poate, în Europa Occidentală. (A consemnat Eduard CUCU)timp ce alții l-au hulit.

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!