Cu sania spre Planeta Marte

Mihai BUZNEA

… întreaga noapte ninsese bogat, cu fulgi mari și pufoși, semn de belșug pentru anul ce aștepta prin cele coclauri să i se dea cale liberă din halta de întîmpinare a timpului, închipuită, la cumpăna dintre soroace. Spre dimineață mareea albă se oprise, parcă aninată de vîrfurile semețe ale arborilor pe care-i înveșmîntase în cojoace mițoase, pufoase și reci la atingere, dar calde la privit, puindu-le pe creștete căciuli țuguiate și ascuțite ce împungeau văzduhul pierzîndu-se în ceața lăptoasă și densă dincolo de care începea necuprinsul. Adierea molcomă, aproape caldă, de peste noapte, a muntelui, aidoma respirației pruncului adormit, s-oprise dintr-o dată, făcînd loc unor curenți de aer rece ce s-așezau valuri – valuri pe curburile trupului masiv de piatră al muntelui încins de brîiele înghețului. Vreme geroasă într-un decor magnific.
Cîteva ceasuri pînă la primenirea anului. La margine de așezare, colindătorii, cete – cete, își încep ultimele repetiții ale spectacolului tradițional de Sfîntul Vasile, cu chiuituri, cu hăulituri, cu clinchete de tălăngi și zurgălăi și cu plesnituri de harapnice. I-ascult și-i privesc, în vreme ce gîndurile mă-ncolțesc cu întrebări la care nici să găsesc răspuns: ce-ți trebuie, tocmai acu’, să te-așterni la drum?! Știi cînd pornești, unde vrei s-ajungi, da’ nu știi ce te-așteaptă!… Cu-adevărat, nu știu, poate tocmai de aceea mă simt atras ca de-un magnet de ținutul alb, de necuprins și încărcat de mistere.
Iată și caleașca cu care facem ascensiunea spațială. A tras la scară. Poftiți de vă îmbarcați!… Trezit brusc din reverie, constat că la picioarele mele tocmai a adăstat un vehicul cu înfățișări fantastice, nemaivăzut ochilor mei. O sanie cu totul specială, scundă și lată, fără inimă și fără scoarțe, doar cu loitre, ce se sprijină solid pe patru tălpici de dimensiuni respectabile, cu autonomie în funcționare, mulîndu-se pe fizionomia terenului – aveam să constat mai tîrziu. Un maldăr de paie acoperite de scoarțe groase, țesute din lînă, o scîndură pe post de capră ș-un vizitiu mare cît malu’, ce parcă tocmai se desprinsese din poveștile cu zmei și Feți-Frumoși. Ține în mîinile nefirești de mari un harapnic împletit din fîșii de piele ș-o toporișcă înfiptă-n brîul lat ce-ncinge un mijloc zdravăn. Un baltag, o bîtă – mai pe românește, tronează la buza faetonului așa, ca să fie pentru vr’o-mprejurare neluată-n seamă. Doi cai zdraveni, cu copite ce-ar fi putut crăpa piatra-n paișpe și chiar în mai multe, fornăie în hamuri gata să ia în piepții puternici drumul ce se pierde în mareea albă străjuită de siluetele umbroase ale copacilor ce se-nșiruie precum bornele kilometrice ale autostrăzii. M-așez, cu genunchii la gură, pe capra tare ce ține loc de fotoliu, în timp ce surugiul, cu hățurile înfășurate pe mîinile ca niște lopeți, plesnește ușor din harapnic șfichiuind a îndemn pe spinările voinice ale ducipalilor aduși tocmai de prin Săt’mar, care se îndeamnă la mers de-ai crede că s-au hrănit cu o porție bună de jăratec înainte de a porni într-o călătorie de plăcere la întîlnire cu Doamna Iarna.
Incepe aventura cosmică! Gerul dă semne că s-ar întărîta și mai mult. Tăiem orașul în două, trecînd pe lîngă oameni indiferenți la atelajul ce duce cu el un călător destul de curios prin înfățișare. Acela sînt eu. Caii fornăie și pufnesc, scoțînd vălătuci albi de aer ce-ngheață instantaneu în atmosfera geroasă. Trecem ușor și prin cartierul Șupan, „al ‘talienilor”, lăsăm în urmă așezarea de la poalele Goanței, casele dispar cu totul și pătrundem în pustietate. De-acu’, Dumnezeu cu mila! Pîn’ la destinație să tot fie vr’o 18 – 20 de kilometri. Dar ce kilometri! Sania alunecă ușor pe tălpicile-i neverosimil de late, mulîndu-se pe curburile spinării muntelui, la un pas de prăpastie și la două zvîrlituri de băț de apa Chiricelului, ascuns acum de munții de nămeți, de-ai crede că-n orice clipă te poți da peste cap. Tac mîlc, precum peștele agățat de cîrligul undiței, da’ simt cum pe spinare-mi șiroiesc rîuri de transpirație rece. Șezi blînd și nu te teme, că nu se-ntîmplă nimicuța, mă îmbărbătează vizitiul cu nume de mascalțone și cu arborele genealogic tocmai prin părțile Siciliei, care mă pîndește cu coada ochilor de cînd am pornit spre Planeta Marte. Observase mirarea mea la auzul denumirii, n-o găsisem pe nici o hartă, prin nici un atlas geografic, da’ tăcuse mîlc, mustăcind și prelungind așteptarea curiozității. Caii zdraveni, cu piepturi mari, puternice și rotunde precum copastia unei corăbii echipată pentru o expediție la Polul Nord, croiesc pîrtie prin zăpada înaltă ce le zgîrie burțile, dar sania alunecă pe creste precum o barcă pe spinarea valului. Copacii privesc, deopotrivă posomorîți și veseli, la echipajul ce se-ncumetă să le tulbure liniștea în plină iarnă carpatină.
Trecem, rînd pe rînd, prin locuri cu nume de legendă și fantome de mineri, martore ale unor vremi cîndva prospere datorate cărbunelui din pîntecele munților locului: Groapa Lăloaiei, Rafira, Lumina, Galeon, pe lîngă vechea mină a lui Darie. Urcuș greu pe Valea Chiricelului, da’ frumos de nu se mai poate! La capătul lui ne așteaptă Planeta Marte. După cum i-au spus localnicii. Platoul Lapoșului, ce-și desfată formele largi la peste 1 600 de metri altitudine, dominînd întreaga vale a Trotușului, înspre Miercurea Ciucului și Dărmănești. Ne intersectăm, într-un alt tîrziu, de acareturile – cîte au mai rămas în picioare -, ale Crăciuneștiului, cu depozitul de explozibil pitit ca-ntr-o cazemată de nea păzită de-un gardian gîrbov și apatic de-atîta neființă. Suntem la juma’ de cale, ține să-mi atragă atenția însoțitorul meu de dimensiuni herculeene. Incă f’o două ceasuri și ajungem. Urcușul se-năsprește. Caii se opintesc tot mai greu în hamuri, capetele li se mișcă, agitate, de sus în jos, de jos în sus, de-ai crede că de-aici își trag snaga, îndemnîndu-se la efort, iar cozile spulberă zăpada de sub copite într-un ritual necunoscut mie. O mare de cristale albe, strălucitoare, împodobește ținutul ca-ntr-un basm de pe alte tărîmuri. Sclipesc multicolor sub luminarea soarelui de iarnă, precum bolta înstelată a unei nopți senine de vară ori milioane de licurici răspîndiți prin verdele închipuit al tăpșanelor năpădite de iarba grasă a pășunilor alpine.
Și iată-ne, în sfîrșit, aproape de țintă. Prin țesătura deasă a trunchiurilor pădurii de argint profilîndu-se în negru pe orizontul imaculat apar clădirile releului de radio-televiziune. Suntem pe Lapoș, adicătelea pe Planeta Marte, glăsuiește zdrahonul cu fața năpădită de țepii unei bărbi aspre pe care s-a instalat un strat gros de promoroacă. Am ajuns de-acu’! Sar din sanie spre a-mi dezmetici picioarele de-atîta stat în ghemuire și dintr-o dat’ m-afund pînă la piept în omătul pufos cernut din înaltul cerului. Mă simt ca la capătul pămîntului, privesc peisajul sublim, dumnezeiesc de frumos și-ncerc sentimentul că mă aflu pe-un picior de Rai. Mătăhala zîmbește a rîde de pățania mea, calcă neaua cu spor, din doi-trei pași ajunge lîngă mine și c-o mînă-macara mă extrage din capcană ca pe-un fulg. De pe platforma releului cu încrengăturile lui de antene parabolice două – trei perechi de brațe ne fac semne de bun-venit. După patru ore și douăzeci de minute de umblet prin pădure și prin nămeți pîn’ la burta calului, prin ogeacuri și pe buze de prăpăstii adînci, ajungem la destinație. Oamenii sunt bucuroși și mirați de-semenea vizită în miez de iarnă și prag de an nou. Fiindcă pînă la cumpăna lui mai e preț de numai cîteva ceasuri. Dau pe gît, precum spătarul Nicolae Milescu la curtea împăratului chinez, ceașca fierbinte de cafea „confort sporit”, ce va să însemne o țîșpoacă bună de coniac în amestec cu zeama dulce, neagră și parfumată, acum și tare de-mi dau lacrimile, și trec la treabă. Le-am promis boșilor din studiourile centrale ale televiziunii române, la care sunt reporter de Actualități, că le voi oferi pe tavă un subiect „cald și colorat” dintr-un punct foarte rece cu foc continuu pentru programul din noaptea de Revelion. Trag, pe camera video, planurile reportajului, fixez limbile ceasornicului din modulul central pe ora 12, filmez sincroanele cu cei ce-și petrec sărbătoarea primenirii anului la cota plus 1 600 metri de pe platoul Lapoș – al Munților Ciucului și… la drum, birjar!
Părăsesc cu o undă de regret Planeta Marte. Dragoste la prima vedere! Poate voi mai reveni, cîndva, aici. N-am mai făcut-o!
Intre timp ziua cedase locul nopții, la munte se-ntunecă devreme. Acu’ ajungem, cît golești caloriferul – îmi zice vizitiul pe post de ghid turistic. Păi cum așa?!, îl interoghez, că la venire!… O luăm pe scurtătură, îmi răspunde. Caloriferul la care făcea trimitere nu era altceva decît sticla de vin fiert pe care mi-o îndesaseră între palme tehnicienii de la releu. Grijulii tare cu mine și al căror gest mi-a picat cum nu se putea mai bine. Și-ncepem coborîrea pe coclauri străjuite de fantome. Rîpi adînci și pante abrupte se desprind din întunericul albit de omătul ‘nalt cît un stat de cal voinbic, ce sclipește fosforescent în razele galbene ale astrului nopții. Ducipalii fornărie și se proptesc pe copitele puternice ținînd atelajul în echilibru. Oierul-vizitiu îi strunește din dîrlogi cu mîini de fier blagoslovindu-i într-una cu vorbe de dezmierdare: hooo, flăcăii tatii, mînca-v-ar lupchii cu tot cu piele să vă lase doar oasele, așa zmeilor, tu-vă-n mama voastră de puturoși , hii la vale, hultanilor!… Sania aleargă-n draci, zburînd, nu lunecînd, trasă-n hamuri de bidiviii ce parc-au înghițit iar jăratec. Luna, rotundă și galbenă ca o turtă de ceară, tocmai ne-a ajuns din urmă mirată de aseminea drumeți făr-de-minte pe așa coclauri și luminînd în portocaliu ținutul lupilor și parcă minunîndu-se de curajul trăsniților ăstora ce s-au încumetat la drum pe vreme de noapte!
De la un timp dulăul Haiduc, mare și flocos precum sarica mițoasă a unui cioban, dă semne de neliniște. De unde pîn-acu dăduse ocol săniei spre a se convinge că pasagerul, adică eu, e-ntreg și nevătămat, dintr-o dat’ a devenit agitat, ciuilindu-și urechile mari, oprindu-se în loc, ascultînd, mîrîind ușor și dîndu-se mai pe lîngă cai. Ciulesc, la rîndu-mi, urechile și parcă – parcă prind un urlet prelung estompat de depărtări: a-uuuu! a-uuuu! Măi, să fie, nu se poate, îmi zic, numai asta ne mai lipsea în noaptea de Revelion! Văd că și gospodarul ce ține hățurile își pipăie toporișca-nfiptă-n brîul lat de postav gros, mormăind în barbă. Crezi c-avem niscai musafiri?, îl întreb. Nu-mi răspunde. Continuă cu mormăitul. Incălzit de vinul din calorifer, mai că nu iau în seamă pericolul și-mi zic: hait, c-avem parte de distracție. Și-mi pregătesc camera video în ideia că nu se știe niciodată!… Nu-mi termin bine gîndul că și observ umbrele mai multor lighioane, negre – surii, strecurîndu-se printre copaci. Se țin încă deoparte; studiază situația, pregătindu-și terenul pentru atac. Haiduc le-a luat seama și latră ca un apucat repezindu-se spre musafirii nepoftiți. Caii nechează cu putere ‘nălțîndu-se pe picioarele de dinapoi, iar vizitiul, cu hățurile-ntr-o mînă și baltagul în ceilaltă, se pregătește să pălească la mir pe careva, unul sau mai mulți, care s-ar încumeta să ne atace. Să fie vreo șapte – opt bucăți. Ochii lighioanelor sticlesc galben – verde, priviri înghețate și rele; paralizante. Te-apucă fiorii morții! Nu-ndrăznesc, totuși, să se-apropie prea mult. Dau numai tîrcoale. De ce, numai ei pot să știe. Poate i-o fi speriat namila de surugiu cu buzduganul ridicat amenințător spre ei. Poate! Sania își urmează calea prin rîpi și coclauri. Mergem așa, în tandem cu tovarășii de drum surii și deloc prietenoși, cale de alți cîțiva kilometri pîn’ ce, într-un sfîrșit, se ițesc cele dintîi lumini ale orașului. Iaca, am scăpat de-acu’, tună vizitiul, care în tot ăst’ timp nu mă pierduse din vedere. Tovarășii de drum dispar precum veniseră, caii se liniștesc, Haiduc schelălăie cu mulțămire de-ai crede că el a fost eroul cine știe cărei fapte vitejești, iar eu sorb ultimele picături, reci de-acum, din calorifer. Iacă-tă c-am ajuns!, tună din nou călăuza mea de-o zi ș’o juma’ de noapte. Teafăr te-am luat, teafăr te dau mai departe! La mulți ani! îți zic și să ne revedem sănătoși!
Schimb urgent sania cu mașina și vîîîj, la Bacău, la releul de televiziune. Prind „la mustață” legătura cu „controlul”, transmit imaginile, comentariul „în brut” și mă uit la orologiul mare din perete: 23,32 de minute. Cam tîrziu, cam tîrziu, mă iau în tărbacă editorii de serviciu. Da’ ia spune-ne cum a fost întîlnirea cu lupii? Le spun pe „repede înainte”, vînaseră și ei imaginile, la recepția semnalului, pe care le filmasem în timpul coborîrii cu bucluc în compania lupilor flămînzi. Fac haz de întîmplare și mă-ntreabă dacă-s întreg cu-adevărat și nu am luat-o, cumva, razna, pe la balcon. N-am vreme de hlizeală și-i las vorbind singuri. Dacia mea bătrînă și harnică m-aduce repede acasă, dornică și ea să vadă cum sosește Anul Nou. Intru pe ușa casei taman cînd ceasornicul de deasupra ușii sună, pe tonuri grave, primenirea dintre ani. Bine-ai sosit de pe drumuri!, mi se urează; da’ pe unde ne-ai umblat? Să le spun?; să nu le spun? Mai bine, nu! Nu acum! Află peste cîteva minute, cînd mi se difuzează reportajul pe postul național de televiziune. Va-să-zică așa!, mă iau, ai mei, în primire, umbli pe unde-a înțărcat dracu’ iapa și tu o faci pe niznaiul?, privindu-mă ca venit de pe alte tărîmuri…
A fost, poate, cel mai fierbinte reportaj dintr-o viață de jurnalist și nu m-aș da în lături să repet întîmplarea. Dar anii nu iartă!… curajul trăsniților ăstora ce s-au

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!