Varietăți critice

Fum și prostie

Constantin CĂLIN

âmi propusesem să scriu despre cîteva lecturi recente. Mi-e imposibil. în adîncul cartierului, dar și în jurul blocului în care stau, se aud încă bubuituri, unele subțiri, sfîrîitoare, altele groase, înfundate, în urma cărora se declanșează alarmele de la mașini. Sonor, aș putea zice că mă aflu în Bagdad sau Kandahar. Și asta cu toate că, teoretic, perioada de folosire a petardelor s-a încheiat. Dar nu mă mir: la noi, legile, regulile nu se respectă. Iar cei care ar trebui să le impună sînt mereu absenți de la datorie. Astfel că, întotdeauna, dezordinea pornește mai devreme și se termină mai tîrziu.
Petardele sînt cel mai comod substitut al bicelor. Odinioară, urătorii își anunțau apropierea de casa celui pe care urmau să-l ureze pocnind din bici de la poartă pînă la prag. Cu pocnete de bici marcau, de asemenea, refrenele urăturilor. Bineînțeles, din bice pocneau numai afară, nu și în interior. Logic, același mod de folosire ar trebui să-l aibă și petardele, care pe lîngă zgomot scot și fum. Explodate la ușa apartamentelor fac, după un scurt timp, aerul irespirabil, dau senzația de gazare.
Deși unora li se pare așa, jocul cu petarde nu e deloc inocent, dovadă numeroasele victime. Practicat cel mai adesea de inși imaturi ori iresponsabili, el devine o formă de terorism. Am întîlnit oameni cărora, în perioada sărbătorilor, le era teamă să stea în stațiile de autobuz sau să intre în piețe și magazine din cauza derbedeilor care transformaseră spațiul acestora în poligon. Bătrînii, cardiacii de orice vîrstă, persoanele cu nervii obosiți au resimțit acut stresul unor atare „distracții”. Aceștia au tot dreptul să se întrebe dacă orașul mai e și al lor, dacă sînt liberi sau captivi. Și nu doar să se întrebe, ci și să se indigneze și să se revolte.
Conform anumitor date, anul trecut în România a fost introdusă o cantitate de trei ori mai mare de petarde și artificii decît în 2003. Mii de tone! Concluzia: românii au devenit mari consumatori de materiale pirotehnice. âi imită scandalos pe alții: Sfîntul Valentin, Hallowen, revelioane în aer liber. De la o vreme încoace, aniversările, nunțile, cumetriile se încheie cu artificii și petarde. Sute de domnul Goe și mii de mamițici sînt sărbătoriți astfel. Excesele acestea, care trădează un parvenitism de mitocani și mahalagii costă, în ansamblu, miliarde. Paradoxal, deși țara e săracă, bani pentru acest gen de jucării există! Circul contemporan (politic, sportiv, social) nu se mai poate desfășura fără artificii și petarde. Promovată uneori de autoritățile locale, moda a pătruns și în lumea rurală!

Din cauza plesnetelor și trăsnetelor de afară, dar și dintr-o veche curiozitate, alimentată de amintirea vremurilor în care Revelioanele erau momente de reală bucurie intelectuală, în seara aflată „la cumpăna dintre ani”, am deschis televizorul. Vai, pe la cele mai multe dintre posturi colcăiau prostia și dezmățul! Ce-am văzut, ce-am auzit? Paranghelii cu țigani „jupîni”, „în locații de senzație”, cu „gagici marfă” ce știu să zvîcnească din pubis și să tremure din buci, mecanic, într-o excitație crescîndă („Ah, atinge-mă așa/ în seara asta voi fi numai a ta”) și cu handralăi mușchiuloși privindu-se sugestiv între craci. Muzica dominantă: manelele despre bani, femei, dușmani, din cînd în cînd în romgleză: „Money, money,/ Cu femei îmi cheltui banii”. în atmosfera descrisă, în afară de gîndul acuplării nu mai încăpea, cred, nici un altul.
Dar asta nu fu totul.
Spre oroarea mea, „butonînd”, am dat, la „Antena 1”, peste o scenă „antologică” din „Ciao, Darwin”, emisiune la care, anterior, nu mă uitasem niciodată. Am văzut aci prostia impudică, în formele cele mai grotești, descumpănitoare pentru orice inteligență normală, și pînă la urmă, triste. Proba era recunoașterea numelui unor compozitori. „Paraschivo”, urla mereu exasperatul și exasperantul Dan Negru, la una din toantele alese pentru „jocul” său. „Ce și-a pierdut Beethoven?” „Boașele”, a fost primul ei răspuns, după care s-a hlizit și și-a dezvelit dintele de tablă, probabil murdar. Apoi, la repetarea întrebării, a debitat încă o trivialitate: „Și-a rupt «măciuca»!” Dacă asta-i „comedie”, eu nu pot rîde la așa ceva, pentru că mi se pare impropriu, ofensator să discuți cu idioți despre celebrități. Ce citesc însă în „Jurnalul național” de luni? „Show-ul prezentat de Dan Negru – se spune acolo – a avut, în rîndul populației din mediul urban, un rating de 18,7 la sută și o cotă de piață de 38 %”. Nu mă îndoiesc că lucrurile au stat chiar așa.
Iată, în procente și în vorbe, măsura prostului gust. rmau să-l ureze pocnind din bici de la poartă pînă la prag. Cu pocnete de bici marcau, de asemenea, refrenele u

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!