Negustorul de iepuri

Negustorul de iepuri e bătrîn și bolnav. în decembrie trecut a împlinit 80 de ani, iar astmul – zice el -, îl va băga în pămînt în acest an. însă cei ce-l cunosc nu-i iau în serios observația. „Așa zice de vreo douăzeci de ani, că dacă-i născut pe 30 decembrie și are astm, precis anul care începe îi va aduce sfîrșitul! Cică boala asta e tare rea și o să-l bage în pămînt, da’ uite-l cum trage din țigară! Ăsta ne îngroapă pe toți” – zice unu’ care vinde poprumbei. Aici, în piața de animale mici se întîlnesc ei de mulți, de tare mulți ani! Era pe timpul cînd vînzătorul de iepuri lucra la Metalurgie, secție al naibii de grea Turnătoria, dar a rezistat, deși s-a îmbolnăvit de astm, a ieșit la pensie cînd era încă în putere și iată-l cu o groază de ani la activul de pensionar și tot zice că „…anul ăsta va pleca!…”. El știe, însă, că Dumnezeu îl iubește și-l mai lasă să se „chinuie” pe pămînt. Acum, de mulții ani de cînd e pensionar, și-a extins „fabrica de iepuri” – așa-i place lui să-i spună crescătoriei de acasă – are vreo zece perechi de „bătrîni”, iar puii curg gîrlă. Se miră și el cum de mai poate munci la atîta amar de animale. Baba i-a murit acu’ vreo cinci ani, băieții și nepoții îl cam ocolesc, de, fiecare cu viața lui, iar el își duce singur crucea. Dar nu-l prea incomodează treaba asta. Cu toate că dimineața la ora 5 e în picioare, merge în ogradă, acolo unde-și are „fabrica” și dă de mîncare la animale; acum, iarna, are grijă de culcușul lor, să le fie cald și bine, și abia așteaptă duminica să vină la piață. Astăzi, în prima duminică de după Anul Nou, e lume puțină. Nu s-au dezmorțit, încă, după cheful de Revelion, gîndește bătrînul, dar continuă să aștepte; a adus zece pui, cere o sută de mii pe bucată, măcar de-ar vinde unul, să aibă de țigări și, de ce nu, de-un rachiu mai mare, că nu duce băutura după urechi, o practică – și cuvîntul ăsta îi face plăcere -, adică o practică de pe cînd era flăcău, Doamne, cîtă amar de vreme a mai trecut de-atunci!… Dar iată că vine un ins care-i tulbură gîndurile: cît ceri, dom-le, pe pui?; o sută de mii, zice vînzătorul de iepuri cu speranța în glas, da’ insul îi răspunde că nu dă nici în ruptul capului atîta bănet pe un „amărît” de iepuraș, se tocmesc, vînzătorul lasă 30 000 și insul pleacă cu puiul. Nu, n-a mai întrebat nimeni de „marfă”, așa că pe la 12 fără un sfert omul își saltă pe spate coșul greu, cu cei nouă iepurași și pleacă spre casă. Va veni duminica viitoare și atunci poate va avea norocul să vîndă mai mulți. Speranța moare ultima!…
Eugen Verman nde că nu dă nici în ruptul capului atîta bănet pe un „amărît”

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!