Festin la pubela de gunoi

Florinel – băiatul acesta drăgălaș ca o fetiță – stă pe bordura care înconjoară locul pubelelor de gunoi, șapca-i e alunecată pe ochi, iar bluza de salopetă, jerpelită, pe care a găsit-o tot aici, a doua zi de Anul Nou, îi e atît de mare și de largă încît îi acoperă și jumătate din față. Mîinile îi sînt băgate pe sub haină, iar în stînga ține punga de plastic cu drogul zilnic. Are ochii încețoșați și pare că nu-i ia în seamă pe cei doi prieteni ai săi cu care doarme, nopțile, sub scara blocului de vizavi. Băieții tocmai și-au făcut nevoile în spatele zidului vopsit într-un albastru închis, strălucitor în vară, dar acum deja jegos și, cînd să plece de-acolo au găsit, învelit cu grijă într-o bucată mare de hîrtie, un tort. Da, un tort, se vede că fusese făcut de cineva din familia celor care, petrecînd sărbătorile, au uitat de el și, mai apoi, nu l-au mai mîncat de teamă să nu se fi stricat și l-au adus, nu l-au arucat, aici, la gunoi. Cei doi, la descoperirea făcută au scos un chiot de s-a auzit pînă în crîșma de peste drum, au tăbărît pe prăjitura parcă picată din cer și așa, cu mîinile înfipte în tort, au început să-l devoreze cu lăcomie, fără a se mai gîndi că-i vechi sau nu, că-i poate îmbolnăvi, sau nu! „Hai bă, Florinele, de mănîncă și tu. Ce, te-ai boierit? Sau te pomenești că mîncarea asta o ai la masă în fiecare zi!”, strigă la el unul dintre băieți, căruia i se văd, ieșite obraznic de sub căciula veche, cîteva șuvițe de păr bălai. Florinel continuă, însă, neabătut să stea ca o stană de piatră, cu ochii pierduți și mintea cine știe unde!… Poate și-a adus aminte că are o mamă și încă trei frați, poate se gîndește la tatăl său pe care l-a văzut mai mult beat și pe care nu l-a mai văzut de doi ani aproape, de cînd e la pușcărie. Poate se gîndește la un pat cald, la dragostea de mamă pierdută, că și maică-sa a dat în boala alcoolului, cine știe la ce se gîndește băiatul acesta de doisprezece ani? Intr-un tîrziu amintindu-și, parcă, de existența sa și de condiția sa de copil al străzii și de prietenii săi, tresare și-i privește pe cei doi care se șterg, cu mîneca unsuroasă, la gură. „Ce-ați zis? Ce-ați găsit? Mi-ați lăsat și mie?” Și se ridică și-și bagă mîinile în ceea ce a mai rămas din bunătatea aceea pe care băieții aproape că o terminaseră de mîncat. Și totuși viața e dulce, probabil că se gîndi el, mestecînd cu poftă din bucata de tort rămasă… (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!