Scripta manent luni 17 ianuarie 05.

Justiție imperială

* Episcopul catolic de Oradea, condamnat la moarte de justiția imperială austriacă

Odată cu intervenția țaristă împotriva revoluției din Ungaria anului 1849 idealul unității statului maghiar și al luptei pentru impunerea prin violență și cruzime a limbii maghiare tuturor naționalităților conclocuitoare au fost amenințate de cea mai mare primejdie. Armata revoluționară a fost pusă în fața unui pericol cumplit, deoarece oștirile țarului au pătruns: prin Transilvania – armata comandată de generalul Luders; prin Ungaria – comandantul suprem Pașchievici. Incercările disperate făcute de diplomații unguri, de a-i atrage de partea lor pe politicienii europeni și pe cei americani au dat greș. Oferta făcută prin intermediul lui Cezar Boliac de a i se acorda lui Avram Iancu gradul de general pentru a-l angaja în lupta contra armatelor țariste a avut rezultat similar. Dezastrul nu a fost departe. Acesta s-a produs în data de 13 august 1849 la Șiria prin capitularea și trădarea lui Gorgey. Generalul Pașchievici a comunicat țarului celebra depeșă :”Ungaria este culcată la picioarele maiestății voastre”.
In noile condiții, puterea imperială a Habsburgilor a avut toate posibilitățile și preocupările de a-i trage la răspundere pe toți aceia care s-au angajat în lupta împotriva acestui stat. Mai mulți demnitari catolici s-au aventurat în marea luptă condusă de Kosuth pentru făurirea Ungariei pe calea crimelor și a nedreptăților fără să se manifeste nici un fel de grijă și de respect pentru acordarea drepturilor naturale, firești și obligatorii față de minoritățile naționale, în general, dar în mod special pentru români, care dacă nu ar fi fost deznaționalizați și omorîți în mod bestial ar fi fost mult mai numeroși decît maghiarii, chiar și în Ungaria propriu-zisă.
Episcopul de Oradea a fost cel care a dat binecuvîntarea oamenilor care au format celebrul regiment al morții trimis în Crișana, Maramureș și Transilvania să lupte împotriva românilor lipsiți de posibilitățile de apărare și de armament. Aceștia s-au acoperit de „gloria incendierii satelor populate de români” și suprimării a mii de vieți omenești. In toate aceste crime, binecuvîntarea episcopală a avut un rol încurajator și hotărîtor, în loc de efecte contrare. In scrisoarea sa întocmită la Pesta, în 23 februarie 1850, adresată nunțiului apostolic din Viena, cardinalul Viale, episcopul Bemar a relatat că nu se simțea vinovat de nici o faptă care să-l determine să părăsească scaunul episcopal catolic de la Oradea. El nu s-a sfiit să mărturisească faptul că în dioceză trăiau foarte mulți oameni de alte credințe religioase. Aceștia ar fi constituit un mare pericol pentru libertatea și viața sa și a slujitorilor catolici, ca și a catolicilor înșiși.
Acești locuitori necatolici din dioceza episcopiei catolice care se extinde mult spre vest și nord-vest de centrul diecezan erau români ortodocși. Ei nu erau o realitate a anilor 1848 – 1849, dar proveneau din generațiile de români urmași ai dacilor liberi, extrem de numeroși în acele părți cu multe secole înainte de invazia maghiarilor. Acești oameni nu au pus niciodată în pericol viața romano-catolicilor deoarece aceștia păstrau conștiința etniei comune. Ei deveniseră români catolici maghiarizați prin mijloacele de constrîngere ale statului maghiarilor și acțiunile de intimidare ale episcopilor catolici de Oradea. Mărturisirea lui că acești oameni care locuiau în jurul reședinței sale ar fi amenințat „bisericile catolice, pe credincioșii săi și chiar locuința lui, în condițiile în care armatele imperiale se aflau la mare distanță” reprezenta cel mai mare neadevăr. Nu românii au declanșat revoluția din Ungaria, cu toate că ar fi avut suficiente motive să se revoltă, ci maghiarii.
Cardinalul Viale a intervenit pe lîngă împărat și cardinalul-primat al Ungariei ca acest prelat, ca și ceilalți vinovați de amestecul direct în evenimentele criminale din Ungaria să nu fie judecați și nici condamnați. Viale și-a asumat marea răspundere de a-i proteja pe toți slujitorii catolici acuzați de asemenea fapte. In atare condiții nunțiul apostolic din Viena a comunicat, la 12 ianuarie 1850, că episcopul Bener și-ar fi depus cererea de renunțare la conducerea diocezei de Oradea, deoarece „era prea mult compromis în evenimentele ungurești petrecute”. Nunțiul acționase mult, împreună cu cardinalul primat al Ungariei, în această privință, iar cei doi prelați obținuseră aprobarea ca episcopul să fie lăsat liber. Prelații constataseră că episcopul respectiv era inabil să mai stea la conducerea diocezei, deoarece „se găsea într-un stadiu de totală imbecilitate” Faptul nu-i îndepărta de hotărîrea de a obține o pensie din partea autorităților, care se ridica la valoarea de 4 000 de florini, ceea ce reprezenta o recompensă mare. Totuși, nu peste multă vreme cardinalul Viale, nunțiul apostolic la Viena, a primit vestea condamnării la moarte a fostului episcop de Oradea, iar la 15 martie 1850 a fost înștiințat asupra comutării acestei pedepse în 20 de ani de închisoare „în lanțuri și cătușe”. In timp ce cardinalul Viale se străduia să obțină o audiență la împărat în vederea schimbării situației prelatului, „Gazeta Vienei” a publicat, în partea oficială, anunțul privind condamnarea la moarte a episcopului, iar pedeapsa respectivă a fost comutată în 20 de ani de temniță grea. Este adevărat că justiția imperială austriacă n-a excelat printr-un spirit de dreptate, dar în cazul în care un episcop catolic a îndemnat la omorîrea semenilor de altă credință religioasă a făcut dreptate. In România de astăzi, cîți dintre cei ce au îndemnat la război civil, în decembrie 1989, au fost trași la răspundere?

prof. dr. Dumitru Zaharia iața sa și a slujitorilor catolici, ca și a catolicilor

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!