Icoanele din casele noastre

Fiecare clipă pe care o trăim pe pămîntul românesc, pămînt rîvnit de mai mari sau mai mici stăpînitori de-a lungul timpului, trebuie să conțină datoria noastră față de cei care – cu floarea tinereții lor – căci abia ieșeau din adolescență, la chemările țării s-au jertfit pentru apărarea acesteia. Astfel, pentru a-i înțelege, din nou ajungem la acea minte uluitoare care a fost savantul Nicolae Iorga, cel ce ne-a lăsat o neprețuită moștenire de suflet: „Statuile, monumentele și lăcașurile de odihnă ale eroilor neamului sînt pentru trupul țării ca și icoanele din casele noastre”, ceea ce reprezintă o cugetare de o forță uriașă ce cuprinde: toată moștenirea pe care familia, școala, biserica și societatea au insuflat-o copiilor, tinerilor și adulților pentru cei care și-au dat viața dăinuirii țării și neamului; toată neuitarea pentru cei care, știuți sau neștiuți, s-au stins la datorie purtați de grozăviile războaielor, iar acum își dorm somnul în glia străbună, în pămînturi străine, în adîncul apelor, sub lespezi de piatră, cu sau fără mormînt și cruce la căpătîi, departe de cea mai mică mîngîiere.
în pămînt străin, martiric, au sfîrșit și cei peste 2.000 de ostași români căzuți prizonieri în luptele din pădurile Carpaților și cîmpiile Munteniei și Dobrogei și duși în Alsacia și Lorena, ținuturi aflate în timpul primului Război Mondial sub ocupație germană, aceștia sfîrșind de foame, de sete, de boli și de rău tratament în lagăre, în intervalul ianuarie – decembrie 1917. Colonelul și istoricul francez Jean Noufille precizează, într-o lucrare a sa: „Chiar dacă, în propriile familii, acești soldați sînt încetul cu încetul condamnați la uitare – prin scurgerea timpului și succesiunea generațiilor – cultul amintirii lor trebuie menținut ca un permanent simbol”.
Monumentele, troițele, cimitirele militare sînt parte integrantă a istoriei noastre ce așteaptă să fie restaurată, îngrijită și cinstită pentru a-și putea spune mesajul: mărețele fapte de vitejie ale înaintașilor – bravura, gloria, jertfa și eroismul lor legendar.
în Dicționarul Enciclopedic Român (Editura Politică, București 1964, vol.II, D-J, pag. 913), găsim: „Jalea, Ion născut 1887, artist al poporului, membru al Academiei, a studiat în țară cu Dimitrie Paciurea și la Paris cu Bourdelle; opera sa, consecvent realistă se compune din lucrări inspirate din vechi legende (Hercule, Dragoș Vodă), monumente remarcabile prin armonie și echilibru, portrete ale unor mari figuri (acad. Șt. S. Nicolau, acad. G.Oprescu, Eminescu, Enescu, Spiru Haret, bustul voievodului Ștefan din muzeul mănăstirii Putna). Una din lucrările ce exprimă înaltele sale convingeri se intitulează „Monumentul soldaților români morți în captivitate în Germania, inaugurat în Lorena, în 1923″. La invitația specială a generalului Berthelot, șef al Misiunii militare franceze, deci cunoscător al realităților din țara noastră, în anul 1924 regele Ferdinand și regina Maria au vizitat localitatea Val du Pâtre (Rinul Superior), unde și cînd s-a săvîrșit parastas de pomenire, intonîndu-se imnul Eroilor, României și Franței”.
Omul de cultură Ștefan J. Fay (ginerele lui Grigore Rene Bogdan prin căsătoria cu Voica, fiica acestuia) în cartea sa „Caietele unui fiu risipitor (Editura Humanitas, București – 1994) consemnează: „- 2 martie 1978: Am trecut pe la atelierul lui Jalea. I-am adus niște flori, cum îi aduc cînd pot. Lume multă, se fotografiau lucrări. Jalea, destins dar cu ochii obosiți și roșii. Mi-a spus că-l dor picioarele. Are 91 de ani și este în fiecare zi la atelier. Am băut un Porto adus de cineva, s-au făcut cafele. Ce păcat că acest om și-a ars Memoriile! Scrisese sute de pagini despre cariera lui și oamenii pe care i-a cunoscut, din lumea Palatului, a politicienilor, a artiștilor din țară și din străinătate. Am aflat de ardere acum cîțiva ani, cînd mi-a spus că le-a ars căci erau prea primejdioase atît pentru ai lui cît și pentru mulți prieteni. Iată omul sub călcîiul vremurilor!…
– 26 octombrie 1983: Moartea lui Jalea, zilele trecute. M-am dus cu doamna Jalea la biserică și pe urmă la înmormîntare. Avea 96 de ani și pînă la ultimele luni putea fi găsit la atelier; în fiecare zi, de la 8.30 la 13.00, lucrînd. încă un părinte pe care îl pierd. Prieten cu părinții mei, mult ajutînd-o pe mama mea să răzbată prin vremuri de mizerie, m-a luat sub aripa lui spre a-mi da meseria de sculptor pe care am făcut-o cu plăcere fără s-o profesez însă. L-am socotit pe Ion Jalea – și am spus-o multora – ca pe cel mai nobil senior ce mi-a fost dat să întîlnesc. Marea lui moșie a fost munca de sculptor, pe care a făcut-o cu o singură mînă, cea dreaptă, căci mîna stîngă o pierduse în război. Iată o biografie care mi-ar plăcea s-o scriu: fiu de cioban ardelean din Casimcea dobrogeană, devenind premiant la Paris, erou național și sculptor de renume. Aș merge pe linia articolului Arcaș odihnindu-se, ca să-i explic opera…”
Opera – artistul – omul; triadă intimă slujită cu statornicie și materializată cu construcții viguroase, expresive prin armonizarea detaliului cu întregul. Exemplul lui Jalea, alături de atîtea altele care s-au ridicat din pămîntul nostru străbun explicînd în cel mai plastic mod dorința de libertate cu origini mult înainte de formarea prin „descălecate” la 1310 și 1359 (doar încă un exemplu din generația pe care s-a pus atîta văpaie în minți, atîta înțelepciune în inimi, atîta oțelire în brațe încît combatanții ei să înfăptuiască visul de veacuri al românilor – România Mare sau România cea firească: Perpessicius, sublocotenent în Regimentul 38 Infanterie Brăila, în octombrie 1916 a fost rănit la mîna dreaptă. în spitalul din Botoșani un medic francez i-a salvat mîna de la amputare, dar i-a rămas inertă. Ei bine, tot ce a lăsat Perpessicius literaturii române este scris, prin reînvățare, cu mîna stîngă) îmi amintește în modul cel mai duios de ce mă învăța în fragedă copilărie, în satul meu natal, nașul – preot și fratele tatei – învățător: Soarele răsare roșu/ Și tot roșu el apune; / Omul bun în vremuri grele/ E tot bun, ca-n vremuri bune.Trăind în mod direct, în lunga-i viață implicațiile a două războaie mondiale și consecințele lor pentru țara noastră, omul și artistul Ion Jalea, alături de mulți alții reprezintă marile noastre conștiințe, zestrea noastră de suflet, care și-a pus toată munca în slujba construcției și propășirii poporului, afirmării lui în lume prin ce are el mai sensibil – simțirea alimentată de har și înțelegere a vieții. (Corneliu CRISTEA, pensionar – Onești)or români morți în captivitate în Germania, inaugurat în Lorena, în 1923″. La invitația

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!