Punctul pe „i”

Funcția publică – locul geometric al intersecției stat-cetățean

* Seriozitatea unui stat se probează prin gradul de simțire și de respectare a intereselor cetățeanului * Reforma administrației publice trebuie să înceapă cu reformarea sistemului de educație * Gradele de mîrlănie ale funcționarului public amînă integrarea europeană

Îmi imaginez modalități prin care s-ar putea atenua nivelul de dezinteres față de noi înșine sau cel al înjosirii reciproce: educația continuă, sancționarea drastică a lipsei de bun simț în orice împrejurare, cultivarea spiritului critic, a dialogului și a binelui public, empatizarea etc. Desigur, toate astea țin de educație la modul general, iar educația nu ține doar de școală, deși, pînă la urmă, și cei șapte ani de-acasă depind de cît de educați sînt părinții și bunicii. Cercul vicios al degradării sociale este (re)simțit aproape fizic și continuu de cetățeanul care este obligat, prin natura lucrurilor, să intre în relații cu alți cetățeni, să simtă nesimțirea semenilor și să se întrebe la nesfîrșit: oare cînd se vor trezi (deștepta) și românii? Toate aceste gînduri trec prin mintea multora dintre noi, iar faptul că nu găsim răspunsuri și soluții la întrebarea de mai sus intensifică nemulțumirea, lehamitea și dorul de ducă.
Dar cele mai multe incitări la asemenea întrebări existențiale apar din spațiul public, adică din acele locuri în care oamenii se declară în slujba oamenilor, și unde se regăsesc cauzele prime ale apariției unuia dintre cele mai importante subsisteme sociale: administrarea treburilor publice. Îndeosebi acolo cetățeanul angajat oficial al statului probează din plin nivelul de educație al societății din care provine și pe care, chipurile, o slujește. Există multiple exemple și cazuri în care ne simțim umiliți de persoanele din spatele ghișeelor joase, la care trebuie să te încovoi suficient de mult pentru a fi auzit, văzut și pentru a ți se oferi suficiente motive să nu mai revii, chiar cu riscul de a încălca legea. Recomand acest exercițiu de simțire a pulsului comunității în care trăim tuturor celor care nu cred că de la banala relație de ghișeu se pot ivi tensiuni, chiar hipertensiuni, gînduri de emigrare sau de revoltă publică: să încerci să te adresezi unui funcționar care „are (altă) treabă”, iar tu vrei să-l deranjezi cu fleacurile tale existențiale! Am avut, recent, o asemenea experiență: o încercare de a rectifica o declarație de venituri, în scopul firesc de a respecta legea și de a fi impozitat pe măsura îndrăznelii de a munci mai mult. Locul concret aproape că nu contează. În orice caz, mă refer la un oraș din regiunea noastră intitulată sec Nord – Est și numerotată cu cifra 1. Era deja week-end, mai precis vineri, cu o jumătate de oră înainte de terminarea programului. Dintre cele 14 ghișee ale administrației financiare la doar patru dintre ele mai erau persoane în slujba cetățeanului. Dar numai la ghișeele 1, 2 și 3 se lucra efectiv. La 2 și 3 era deja o minicoadă; la 1 era liber. Adică nimeni nu apela la serviciile domnului funcționar public, care stătea într-o poziție nu doar incomodă și ciudată, ci și nemișcată. Am optat pentru acest ghișeu și din dorința, perversă s-ar putea spune, de a vedea cît poate dura nesimțirea umană, rezistentă la sîcîiala cetățeanului la adresa funcționarului din timpul serviciului sau și atmosfera de iritare care se instalează imediat ce vrei să afli „de ce?”… Individul public era bine dezvoltat fizic, chiar ușor supraponderal, dacă ar fi să mă iau după ceafa groasă și lățimea umerilor. Să nu credeți că stătea cu spatele la public. Nu! Stătea absolut torsionat, cu gîtul răsucit spre o colegă din spatele său, cu care avea un dialog calm, civilizat și continuu. Am ciocănit în termopanul care izola lumile noastre, dar absolut nimic nu s-a întîmplat. Speram să revină la poziția firească și să mă întrebe, iritat, ce vreau. Nici măcar atît. După cinci minute de experiență personală pe tema relațiilor cu publicul, mă adresez colegei de la ghișeul alăturat cu rugămintea, total ilogică și enervantă: „pot să vă rog să-i spuneți colegului dumneavoastră să se întoarcă cu fața la public?”. Abia aici viața devine interesantă, ineditul se produce la fiecare secundă, totul apare în dinamică și în plin absurd ionescian: „poate vreți să vă dau o declarație pe proprie răspundere?”. „Doar dacă va fi absolută nevoie, dar deocamdată vă rog să-i spuneți colegului că este solicitat”. „Vorbește cu șefa!”, vine răspunsul, categoric. „Despre ce?” o fac pe curioasa. „Îi dă raportul…”.
Vrînd-nevrînd am înțeles cît de complicată poate fi viața individului care ar fi trebuit să stea de vorbă cu clienții. Să trebuiască să stai la taclale cu șefa, să mimezi că lucrezi (nu și-a părăsit o secundă locul de la masa de „lucru”), să fii imun la orice solicitare din partea cetățeanului și să stai strîmb în scaun, toate astea presupun eforturi și consumuri de energie ce trebuie răsplătite cu salarii tot mai mari. Nu m-ar mira ca grăsanul cu cefe multiple să fie negociator pe teme salariale în relația cu ministerul care l-a angajat!
Dincolo de banalitatea întîmplării, dincolo de iritarea pe care ți-o produce nesimțirea umană și lăsînd la o parte faptul că proasta creștere este contagioasă, am avut o clipă în minte reproșul cel mai mare pe care încă îl fac cei de la Bruxelles la adresa României: reformarea administrației publice. Dacă ar fi să fim acceptați în UE după acest criteriu realizez că integrarea poate să fie doar apanajul generațiilor viitoare. (Catinca Piper)e și pe care, chipurile, o slujește. Există multiple exemple și cazuri în ca

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!